JAF, jafuri, s. n. 1. Furt săvârșit prin violență; jefuire, jecmăneală. ◊ Loc. vb. A face jaf = a jefui, a prăda. ◊ (Înv.; concr.) Lucruri jefuite, pradă. 2. (Fam.) Consum, cheltuială fără măsură, risipă; distrugere. ◊ Expr. Jaf în ciuperci! se spune pentru a arăta nepăsare față de o pagubă considerată neînsemnată. [Var.: (înv.) jac s. n.] – Din pol. žak.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a jaf (jáfuri), s. n. – Jaf, prădăciune. – Var. (înv.) jac, jah. It. sacco, prin intermediul mag. zsák (Philippide, Principii, 297; DAR), sau al pol. žak (Cihac, II, 155; Tiktin), cf. jacă. Der. nu este clară, întrucît cuvîntul pol. este rar și cel mag. înseamnă numai „sac”, însă cf. mag. zsákolni „a prăda”. Nu este normală nici alterarea c › h › f, pe care Tiktin încearcă să o explice printr-o veche pronunțare germană cu k aspirat și DAR printr-o încrucișare cu rut. žah „groază”; dar este vorba fără îndoială de o transformare în interiorul limbii rom., deoarece cele trei forme sînt amplu reprezentate: cf. doctor › doftor. Der. jăcaș, adj. (înv., jefuitor); jefui, vb. (a prăda), cu var. înv. jecui, jăcui; jefuitor, adj. (care jefuiește); jefuială, s. f. (jaf; stoarcere de impozite); jecmăni (var. jăcmăni), vb. (a jefui, a prăda), din mag. zsákmány „jefuire” ‹ it. saccomanno (Cihac, II, 155; DAR); jecmăn, s. n. (jefuire), deverbal al cuvîntului anterior; jecmăneală, s. f. (jaf; stoarcere de impozite). Jac apare de la începutul sec. XVII, jecmăni de la începutul sec. XVIII.Sursa: Dicționarul etimologic român
jaf, jafuri s. n. (peior.) 1. marfă de calitate inferioară. 2. aparatură electronică de proveniență dubioasă.Sursa: Dicționar de argou al limbii române jaf și (vechĭ) jah n., pl. urĭ (d. jac). Jac, prădăciune, jăfuire.
Sursa: Dicționaru limbii românești
jaf s. n., pl. jáfuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită jaf n. acțiunea de a jăfui și rezultatul ei: pradă, plească. [Tras din jăfuì].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
JAF, jafuri, s. n. 1. Furt săvârșit prin violență; jefuire, jecmăneală. ◊ Loc. vb. A face jaf = a jefui, a prăda. ♦ (înv.; concr.) Lucruri jefuite, pradă. 2. (Fam.) Consum, cheltuială fără măsură, risipă; distrugere. ♦ Expr. Jaf în ciuperci! se spune pentru a arăta nepăsare față de o pagubă considerată neînsemnată. [Var.: (înv.) jac s. n.] – Din pol. žak.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)