IZGONÍ, izgonesc, vb. IV. Tranz. A sili pe cineva să plece; a da afară; a alunga, a goni. – Din sl. izgoniti.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a izgoní (izgonésc, izgonít), vb. – 1. A alunga, a goni. – 2. A speria, a sili pe cineva să plece, a surghiuni. – Mr. azgunescu, azgunire. Sl. izgoniti (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Tiktin; Conev 99), cf. bg. izgonjam, sb. izgoniti „a vîna”. – Der. izgon, s. n. (detașament), înv., deverbal; izgoană, s. f. (surghiun), înv.; izgonitor, adj. (care surghiunește); izgnanie, s. f. (înv., surghiun), din sl. izgnije. – Din rom. provine mag. izgána (Edelspacher 15). cf. goni.Sursa: Dicționarul etimologic român
izgoní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. izgonésc, imperf. 3 sg. izgoneá; conj. prez. 3 să izgoneáscăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită izgonì v. a alunga dintr’un loc, dintr’o țară. [Slav. IZGONITI].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
IZGONÍ, izgonesc, vb. IV. Tranz. A sili pe cineva să plece; a da afară; a alunga, a goni. – Din sl. izgoniti.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)