IZ, izuri, s. n. Miros deosebit, specific, aromă particulară. ♦ Spec. Miros (și gust) neplăcut. – Din magh. íz.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a iz (ízuri), s. n. – Miros și gust particular. Mag. iz (Cihac, II, 509; Tiktin; DAR), sau mai probabil tc. iz „urmă” (Bogrea, Dacor., IV, 826). – Der. izi, vb. (a mirosi).Sursa: Dicționarul etimologic român
iz n., pl. urĭ (ung. iz). Est. Gust orĭ miros răŭ particular pe lîngă cel principal: acest vin e bun, dar are un iz.
Sursa: Dicționaru limbii românești
iz s. n., pl. ízuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită iz n. gust particular. [Ung. IZ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
IZ, izuri, s. n. Miros deosebit, specific, aromă particulară. ♦ Spec. Miros (și gust) neplăcut. – Din magh. íz.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)