Am găsit 9 definiții pentru cuvantul/cuvintele istorie:

ISTÓRIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății. 2. Știință care studiază dezvoltarea complexă a societății, a unui popor etc. ♦ (Concr.) Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care tratează probleme din aceste domenii. 4. Povestire, narațiune. 5. (Fam.) întâmplare, pățanie. ♦ Poznă, încurcătură. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


ISTÓRIE s. f. 1. proces obiectiv al dezvoltării fenomenelor în natură și societate. 2. știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate. 3. știință care se ocupă cu studiul apariției și dezvoltării faptelor într-un anumit domeniu. ◊ expunerea critică a unor fapte istorice. 4. povestire, narațiune. 5. (fam.) întâmplare, pățanie; poznă. (< lat., gr. historia, it. istoria, după fr. histoire)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

ISTÓRIE s.f. 1. Procesul obiectiv al dezvoltării fenomenelor în natură și în societate. 2. Știința care studiază dezvoltarea complexă a societății omenești, a unui popor, urmărind-o cronologic ca un proces unitar, desfășurat pe baza unor legi obiective; (p. ext.) știință care se ocupă cu studiul apariției și dezvoltării faptelor dintr-un anumit domeniu. ♦ Scriere care cuprinde expunerea critică a unor fapte istorice. 3. Povestire, narațiune. [Gen. -iei. / < lat., gr. historia].
Sursa: Dicționar de neologisme

istórie (istórii), s. f.1. Știință care studiază dezvoltarea complexă a societății, a unui popor etc. – 2. Poveste, relatare. – 3. Conflict, încurcătură, necaz. – 4. Organ genital. – Mr. isturie. Lat. historia sau gr. ἰρτορία (sec. XVII). Accentul istorie, înv., se aude actualmente numai pentru sensurile 3 și 4. – Der. istorioară, s. f. (anecdotă, povestire distractivă, banc); istornic, adj. (istoric), sec. XVIII, înv.; istoric, adj., din fr. historique; istoricesc, adj. (istoric), sec. XVII, înv.; istoric, s. m. (specialist în istorie), din lat. historicus, sec. XVII; istorisi (var. rară istori), vb. (a povesti, a relata), din gr. ἰρτορῶ, ἰρτορίσω; istoriograf, s. m. (cronicar, istoric), din gr. ἰρτοριόγραφος (sec. XVIII); istoriografie, s. f. (știință auxiliară istoriei care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și operelor istorice); preistorie, s. f., din fr. préhistoire; preistoric, adj.
Sursa: Dicționarul etimologic român

*istórie f. (lat. história, d. vgr. ῾istoria din *vidtoria, rudă cu lat. vidére, a vedea și germ. wissen, a ști). Narațiunea evenimentelor (întîmplărilor, faptelor) demne de ținut minte din vĭața popoarelor: Erodot e părintele istoriiĭ; istoria se împarte în veche, medie, noŭă și contemporană. Narațiunea întîmplărilor din vĭața unuĭ om: istoria luĭ Ștefan cel Mare. Narațiune de aventurĭ: copiilor le plac istoriile. V. poveste). Carte care cuprinde asemenea narațiunĭ: istoria luĭ Titu Liviŭ. Istoria naturală (a animalelor orĭ plantelor), descrierea lor, științele naturale. – Fam. și istoríe (după ngr.), povestire, întîmplare: să-țĭ spun toată istoria!
Sursa: Dicționaru limbii românești

istórie (-ri-e) s. f., art. istória (-ri-a), g.-d. art. istóriei; pl. istórii, art. istóriile (-ri-i-)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

istòrie f. 1. narațiunea și aprețierea evenimentelor însemnate cari constituie vieața socială și religioasă, politică și militară, literară și științifică a umanității; ea trebuie să fie înainte de toate o operă de știință, dar și o operă de artă, întrucât un istoric mare cată să însuflețească ma terialele sale printr’o descriere plină de vieață și a da astfel narațiunii interesul unei acțiuni, fără însă a altera adevărul: istoria antică, medie (476—1453), modernă (1453—1815) și contemporană; 2. narațiune în genere; 3. descrierea lucrurilor naturei: istoria naturală a plantelor.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

istorie f. 1. povestire mincinoasă: astea sunt istorii; 2. pl. fam. ceremonii superflue, dificulțăți: a face prea multe istorii. [Gr. mod. ISTORÌA (în limba modernă cu sensul peiorativ)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ISTÓRIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății. 2. Știință care studiază trecutul umanității și al societăților omenești cu scopul de a le reconstitui. ♦ (Concr.) Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care tratează probleme din aceste domenii. 4. Povestire, narațiune. 5. (Fam.) Întâmplare, pățanie. ♦ Poznă, încurcătură. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

istorie - Verb, Indicativ, perfect simplu, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul istoria