Am găsit 9 definiții pentru cuvantul/cuvintele istoric:

ISTÓRIC, -Ă, istorici, -ce, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. Care aparține istoriei, privitor la istorie, istoricesc; p. ext. care are o importanță deosebită (în dezvoltarea societății). ◊ Monument istoric = construcție care pentru vechimea și valoarea ei artistică, este luată sub ocrotirea statului. ♦ Care se ocupă cu fapte din istorie, care are ca temă istoria. Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul timpului. 3. Care corespunde faptelor istoriei, care a existat în realitate, real2. 4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordinea cronologică. Metodă istorică. II. 1. S. m. Specialist în domeniul istoriei, autor de opere istorice; p. restr. istoriograf. 2. S. n. Expunere (amplă) a unui fapt, a unui eveniment, etc., în împrejurările în care s-a produs, în ordinea desfășurării faptelor etc. – Din fr. historique, lat. historicus, it. istorico.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


ISTÓRIC, -Ă I. adj. 1. care ține de domeniul istoriei, referitor la istorie; (p. ext.) deosebit de important pentru dezvoltarea omenirii, a unui popor etc. 2. care se schimbă în cursul istoriei. 3. corespunzător faptelor din istorie; real. 4. cronologic. II. s. n. expunere a unui fapt, a unui eveniment etc. în mod amănunțit. III. s.m. specialist în istorie; istoriograf. (< fr. historique, lat. historicus, it. istorico)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

ISTÓRIC s.m. Specialist în istorie; istoriograf. [< lat. historicus].
Sursa: Dicționar de neologisme

ISTÓRIC, -Ă adj. 1. Care ține de domeniul istoriei, privitor la istorie; (p. ext.) deosebit de important pentru dezvoltarea omenirii, a unui popor etc. 2. Care se schimbă în cursul istoriei. 3. Corespunzător faptelor din istorie; real, just. 4. Cronologic. // s.n. Expunere a unui fapt, a unui eveniment etc. în mod amănunțit. [Cf. lat. historicus, fr. historique].
Sursa: Dicționar de neologisme

*istóric, -ă adj. (vgr. ῾istorikós, lat. historicus). Din istorie, al istoriiĭ: fapte istorice. Timpurĭ istorice, a căror povestire e confirmată de documente (în opoz. cu timpurĭ fabuloase orĭ preistorice). Personagiŭ istoric, care a existat; romanț [!], dramă istorică, ale căreĭ personagiĭ îs luate din istorie, deși cele maĭ multe detaliĭ îs inventate. Nume istoric, nume celebru în istorie. S. m. și f. Persoană care scrie istorie: Tucidide și Tacit aŭ fost celebri istoricĭ. S. n., pl. e. Narațiune, expunere maĭ scurtă: a face istoricu uneĭ științe. Adv. În mod istoric: asta nu se poate susținea [!] istoric.
Sursa: Dicționaru limbii românești

istóric1 adj. m., s. m., pl. istórici; adj. f. istórică, pl. istórice
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

istóric2 s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

istoric a. ce ține de istorie. ║ m. cel ce scrie istoria. ║ n. narațiune amănunțită: a face istoricul unei chestiuni.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ISTÓRIC, -Ă, istorici, -ce, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. Care aparține istoriei, privitor la istorie, istoricesc; p. ext. care are o importanță deosebită (în dezvoltarea societății). ◊ Monument istoric = construcție care pentru vechimea și valoarea ei artistică este ocrotită de lege. ♦ Care se ocupă cu fapte din istorie, care are ca temă istoria. Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul timpului. 3. Care corespunde faptelor istoriei, care a existat în realitate, real2. 4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordinea cronologică. Metodă istorică. II. 1. S. m. Specialist în domeniul istoriei, autor de opere istorice; p. restr istoriograf. 2. S. n. Expunere (amplă) a unui fapt, a unui eveniment etc., în împrejurările în care s-a produs, în ordinea desfășurării faptelor etc. – Din fr. historique, lat. historicus, it. istorico.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)