Am găsit 14 definiții pentru cuvantul/cuvintele iriță:

IRITÁ, irít, vb. I. Tranz. și refl. 1. A (se) enerva, a (se) înfuria. 2. A (se) produce o ușoară congestie sau o inflamație dureroasă. – Din fr. irriter, lat. irritare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


IRITÁ vb. I. tr., refl. a (se) enerva, a (se) supăra. II. tr. a produce o congestie, o inflamație ușoară. (< fr. /s'/irriter, lat. irritare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

IRITÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) supăra, a (se) mânia. 2. tr. A produce o congestie, o inflamație ușoară. [P.i. irít. / < fr. irriter, it., lat. irritare].
Sursa: Dicționar de neologisme

iritá (a ~) vb., ind. prez. 3 irítă
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

irità v. 1. a se aprinde de mânie; 2. a întărâta foarte: a irita nervii; 3. Med. a cauza durere într’un organ.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

IRÍTĂ, irite, s. f. Inflamație a irisului, care se manifestă prin dureri locale, imposibilitate de a suporta lumina, prin contracția pupilei, decolorarea irisului etc. – Din fr. iritis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

IRÍTĂ s. f. inflamație a irisului (I, 2). (< fr. iritis)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

IRÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a irisului. [Cf. fr. iritis, it. irite].
Sursa: Dicționar de neologisme

irítă s. f., g.-d. art. irítei; pl. iríte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

IRÍTĂ, irite, s. f. Inflamație a irisului, care se manifestă prin dureri locale, imposibilitate de a suporta lumina, prin contracția pupilei, decolorarea irisului etc. – Din fr. iritis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

iríță s.f. (reg.) 1. torțel, cuscută, iniță. 2. grâu roșu de vară.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

iríță s. f.1. Varietate de grîu timpuriu. – 2. Cuscută, cuscuta-inului (Cuscuta europaea). – Var. ieriță. Sl. jarica, erica (Cihac, II, 149; Conev 47; Drăganu, Dacor., V, 328), cf. bg., slov., cr., rus. jarica, pol. jarzyca. Sensul al doilea este rezultat al unei confuzii cu iniță. Aceleiași rădăcini sl. îi aparține ghircă (var. hircă, ircă), s. f. (varietate de grîu timpuriu, Triticum durum), din sl. jarka, rus., rut. girka. Ariuș, adj. (timpuriu, se spune în Olt. și Banat despre anumite varietăți de mere), pe care Drăganu, Dacor., V, 328, îl derivă din sb. jaruch „timpuriu”, pare a fi suferit în fonetism influența mag. erös „tare”, de unde provine și iriș, adv. (Trans., mult, considerabil).
Sursa: Dicționarul etimologic român

íriță f., pl. e (rus. sîrb. ĭárica, grîŭ de vară). Unde? Tortel.
Sursa: Dicționaru limbii românești

iriță f. grâu roșu de vară. [Rus. ĬARIȚA, din IARŬ, primăvară].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a