Am găsit 14 definiții pentru cuvantul/cuvintele ipotecă:

IPOTECÁ, ipotechez, vb. I. Tranz. A supune un bun imobil unei ipoteci. – Din fr. hypothéquer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


IPOTECÁ vb. a supune (un imobil etc.) unei ipoteci. (< fr. hypothéquer)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

IPOTECÁ vb. I. tr. A supune (un imobil etc.) unei ipoteci. [P.i. 3,6 -chează. / cf. fr. hypothéquer].
Sursa: Dicționar de neologisme

ipotecá (a ~) vb., ind. prez. 3 ipotecheáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ipotecà v. 1. a supune la ipotecă; 2. a da drept ipotecă.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

IPOTECÁ, ipotechez, vb. I. Tranz. A supune un bun imobil unei ipoteci. – Din fr. hypothéquer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

IPOTÉCĂ, ipoteci, s. f. Drept real pe baza căruia creditorul poate vinde bunul imobil primit în garanție de la debitor, în cazul când acesta nu își plătește în termen datoria. – Din fr. hypothèque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

IPOTÉCĂ s. f. mod de garantare cu bunuri imobiliare (clădiri, terenuri etc.) a unui credit. (< fr. hypothèque, lat. hypotheca, gr. hypotheke)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

IPOTÉCĂ s.f. Drept real care grevează un imobil, un teren etc. al cărui proprietar l-a dat ca garanție creditorului său; faptul de a ipoteca. [Cf. fr. hypothèque, lat. hypoteca, gr. hypoteke].
Sursa: Dicționar de neologisme

ipotécă (ipotéci), s. f. – Drept pe baza căruia creditorul poate vinde bunul imobil primit în garanție. Gr. ὑποθήϰη (sec. XIX), și apoi din fr. hypothèque.Der. (h)ipoteca, vb. (a pune ipotecă); (h)ipotecar, adj. (care are drept de ipotecă).
Sursa: Dicționarul etimologic român

*ipotécă f., pl. ĭ (vgr. ῾ypothéke, depozit, amanet, d. ῾ypotithemi, pun dedesupt [!]; lat. hypothéca. V. teacă). Jur. Amanetarea unuĭ imobil, drept dat creditoruluĭ asupra unuĭ imobil al debitoruluĭ luĭ și care nu se perde [!] dacă debitoru vinde orĭ lasă altuĭa acest imobil.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ipotécă s. f., g.-d. art. ipotécii; pl. ipotéci
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ipotecă f. drept dat creditorului pe un imobil al debitorului său.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

IPOTÉCĂ, ipoteci, s. f. Drept real pe baza căruia creditorul poate vinde bunul imobil primit în garanție de la debitor, în cazul când acesta nu își plătește în termen datoria. – Din fr. hypothèque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)