Am găsit 16 definiții pentru cuvantul/cuvintele io:

IO pron. pers. 1 sg. v. eu (I.) 1. (La nominativ, ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect) Eu merg. ◊ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ◊ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ◊ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătușii, luându-mi ziua bună. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ◊ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. [Pr.: (I) ieu. – Var.: (I, pop.) io pron. pers. 1 sg.] [DEX '98]
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare


io – Formulă care precedă, în documentele și înscrisurile oficiale, numele domnitorilor Țării Românești, și apoi ai Moldovei. Ngr. ἴω, cf. sl. io, în documentele muntenești (sec. XIV). Originea sa nu este precizată cu claritate; se pare că este vorba de o abreviere de la ’Iωάννης. În rom. trebuie să se fi confundat cu io, pronunțare vulgară a lui eu, pron. pers. de pers. I sing. Fără circulație reală.
Sursa: Dicționarul etimologic român

Io, fiica lui Inachus, regele din Argos. A fost iubită de Zeus, care, pentru a o feri apoi de gelozia Herei, a metamorfozat-o într-o vacă. Bănuitoare, Hera îi cere însă soțului ei să-i dăruiască ei frumosul animal și Zeus, neavînd încotro, se supune. De acum începe pentru nefericita Io un șir întreg de suferințe. Hera îl pune pe Argus, înspăimîntătorul monstru cu o sută de capete, s-o păzească. La porunca lui Zeus insă Hermes îl ucide pe Argus (v. și Argus 1). Atunci Hera poruncește unui tăun uriaș s-o chinuiască. Înnebunită, Io cutreieră lumea gonind cu desperare [!] ca să scape de împunsăturile lui: ea străbate Grecia, traversează marea (care de atunci se numește Marea Ionică), apoi Bosforul, cutreieră Asia și ajunge, în sfîrșit, în Aegyptus, unde aduce pe lume un copil, pe Epaphus, fructul dragostei ei cu Zeus. În cele din urmă Io își recapătă înfățișarea omenească și domnește alături de fiul ei peste Aegyptus. Printre urmașii săi, și ai dinastiei pe care a întemeiat-o acolo, se numărau și danaidele. După moarte Io a fost transformată într-o constelație.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman

ĭo și ĭúo adv. (lat. úbi, pop. *ŭbi, „unde” de unde vine și it. ove, unde). Vechĭ. Unde. – În Trans. și ĭu.
Sursa: Dicționaru limbii românești

IO 1. (În mitologia greacă) Fiica lui Inachos, regele Argosului. Îndrăgostindu-se de ea, Zeus a prefăcut-o într-o junincă spre a o feri de gelozia soției sale, Hera. Aceasta, bănuitoare, a pus-o sub paza lui Argus, uriașul cu o sută de ochi. Eliberată de Hermes, I. este urmărită și înțepată de un tăun trimis de Hera; ca să poată scăpa, a fugit, străbătând întreaga Grecie, și, ajungând în Egipt, și-a reluat chipul omenesc, fiind adorată ca zeiță. 2. Satelit al planetei Iupiter; 3.650 km diametru. Descoperit de Galilei în 1610.
Sursa: Dicționar enciclopedic

IO, particulă derivată din Ioan, care avea semnificația de „cel ales de Dumnezeu pentru a domni”. Făcea parte din titulatura domnilor Țării Românești și ai Moldovei (până în 1821). A fost folosită în sec. 13 și 14 de diplomatica bizantină, bulgară și sârbă.
Sursa: Dicționar enciclopedic

Io m. V. Ioan: Io Alexandru Voevod.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Io f. Mit. fiica lui Inachus, pe care Jupiter o schimbă în juncă.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

IO pron. pers. 1 sg. v. eu (I.) 1. (La nominativ, ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect) Eu merg. ◊ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ◊ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ◊ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătușii, luându-mi ziua bună. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ◊ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. [Pr.: (I) ieu. – Var.: (I, pop.) io pron. pers. 1 sg.] [DEX '98]
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

io – Formulă care precedă, în documentele și înscrisurile oficiale, numele domnitorilor Țării Românești, și apoi ai Moldovei. Ngr. ἴω, cf. sl. io, în documentele muntenești (sec. XIV). Originea sa nu este precizată cu claritate; se pare că este vorba de o abreviere de la ’Iωάννης. În rom. trebuie să se fi confundat cu io, pronunțare vulgară a lui eu, pron. pers. de pers. I sing. Fără circulație reală.
Sursa: Dicționarul etimologic român

Io, fiica lui Inachus, regele din Argos. A fost iubită de Zeus, care, pentru a o feri apoi de gelozia Herei, a metamorfozat-o într-o vacă. Bănuitoare, Hera îi cere însă soțului ei să-i dăruiască ei frumosul animal și Zeus, neavînd încotro, se supune. De acum începe pentru nefericita Io un șir întreg de suferințe. Hera îl pune pe Argus, înspăimîntătorul monstru cu o sută de capete, s-o păzească. La porunca lui Zeus insă Hermes îl ucide pe Argus (v. și Argus 1). Atunci Hera poruncește unui tăun uriaș s-o chinuiască. Înnebunită, Io cutreieră lumea gonind cu desperare [!] ca să scape de împunsăturile lui: ea străbate Grecia, traversează marea (care de atunci se numește Marea Ionică), apoi Bosforul, cutreieră Asia și ajunge, în sfîrșit, în Aegyptus, unde aduce pe lume un copil, pe Epaphus, fructul dragostei ei cu Zeus. În cele din urmă Io își recapătă înfățișarea omenească și domnește alături de fiul ei peste Aegyptus. Printre urmașii săi, și ai dinastiei pe care a întemeiat-o acolo, se numărau și danaidele. După moarte Io a fost transformată într-o constelație.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman

ĭo și ĭúo adv. (lat. úbi, pop. *ŭbi, „unde” de unde vine și it. ove, unde). Vechĭ. Unde. – În Trans. și ĭu.
Sursa: Dicționaru limbii românești

IO 1. (În mitologia greacă) Fiica lui Inachos, regele Argosului. Îndrăgostindu-se de ea, Zeus a prefăcut-o într-o junincă spre a o feri de gelozia soției sale, Hera. Aceasta, bănuitoare, a pus-o sub paza lui Argus, uriașul cu o sută de ochi. Eliberată de Hermes, I. este urmărită și înțepată de un tăun trimis de Hera; ca să poată scăpa, a fugit, străbătând întreaga Grecie, și, ajungând în Egipt, și-a reluat chipul omenesc, fiind adorată ca zeiță. 2. Satelit al planetei Iupiter; 3.650 km diametru. Descoperit de Galilei în 1610.
Sursa: Dicționar enciclopedic

IO, particulă derivată din Ioan, care avea semnificația de „cel ales de Dumnezeu pentru a domni”. Făcea parte din titulatura domnilor Țării Românești și ai Moldovei (până în 1821). A fost folosită în sec. 13 și 14 de diplomatica bizantină, bulgară și sârbă.
Sursa: Dicționar enciclopedic

Io m. V. Ioan: Io Alexandru Voevod.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Io f. Mit. fiica lui Inachus, pe care Jupiter o schimbă în juncă.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Forme flexionare:

io - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul ie