INCRIMINÁRE, incriminări, s. f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; p. gener. învinuire. învinovățire, acuzație, incriminație. [Var.: încrimináre s. f.] – V. incrimina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a INCRIMINÁRE s.f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; învinuire, acuzație; incriminație. [< incrimina].
Sursa: Dicționar de neologisme
incrimináre s. f., g.-d. art. incriminắrii; pl. incriminắriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită incriminare f. acuzare.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
INCRIMINÁRE, incriminări, s. f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; p. gener.: învinuire, învinovățire, acuzație, incriminație. [Var.: încrimináre s. f.] – V. incrimina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ÎNCRIMINÁRE s. f. v. incriminare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ÎNCRIMINÁRE s. f. v. incriminare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
Forme flexionare:
incriminare - Verb, Infinitiv lung - pentru cuvantul incrimina
încriminare - Verb, Infinitiv lung - pentru cuvantul încrimina