IDIÓM, idiomuri, s. n. Termen general care denumește o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai). [Pr.: -di-om] – Din fr. idiome.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a IDIÓM s. n. 1. termen generic pentru limbă, dialect, subdialect sau grai. 2. (muz.) creație și interpretare proprii unei anumite zone folclorice. (< fr. idiome, lat. idioma)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
IDIÓM s.n. (Lingv.) Mijloc de comunicare lingvistică cu o structură și individualități proprii; denumire generică pentru limbă, dialect, grai. [Pron. -di-om, pl. -muri, -me. / cf. fr. idiome, lat., gr. idioma].
Sursa: Dicționar de neologisme
idióm (-di-om) s. n., pl. idiómuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită IDIÓM, idiomuri, s. n. Termen general care denumește o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai). [Pr.: -di-om] – Din fr. idiome.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) IDIÓM, idiomuri, s. n. Termen general care denumește o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai). [Pr.: -di-om] – Din fr. idiome.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a IDIÓM s. n. 1. termen generic pentru limbă, dialect, subdialect sau grai. 2. (muz.) creație și interpretare proprii unei anumite zone folclorice. (< fr. idiome, lat. idioma)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
IDIÓM s.n. (Lingv.) Mijloc de comunicare lingvistică cu o structură și individualități proprii; denumire generică pentru limbă, dialect, grai. [Pron. -di-om, pl. -muri, -me. / cf. fr. idiome, lat., gr. idioma].
Sursa: Dicționar de neologisme
idióm (-di-om) s. n., pl. idiómuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită IDIÓM, idiomuri, s. n. Termen general care denumește o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai). [Pr.: -di-om] – Din fr. idiome.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)