HUIDUÍ, huiduiesc (húidui), vb. IV. Tranz. A alunga pe cineva strigând „huideo”, a batjocori violent pe cineva cu ocări și cu fluierături; a hătcăi. – Huideo + suf. -ui.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a húĭduĭ și -ĭésc, a -í v. tr. Strig cuĭva huideo (Ĭov. 236).
Sursa: Dicționaru limbii românești
!huiduí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. húidui/huiduiésc, imperf. 3 sg. huiduiá; conj. prez. 3 să húiduie/huiduiáscăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită huiduì v. a da cu huideo.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HUIDUÍ, húidui, vb. IV. Tranz. A alunga pe cineva strigând „huideo”, a batjocori violent pe cineva cu ocări și cu fluierături: a hătcăi. [Prez. ind. și: huiduiesc] – Huideo + suf. -ui.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HUIDUÍ, huiduiesc (húidui), vb. IV. Tranz. A alunga pe cineva strigând „huideo”, a batjocori violent pe cineva cu ocări și cu fluierături; a hătcăi. – Huideo + suf. -ui.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a húĭduĭ și -ĭésc, a -í v. tr. Strig cuĭva huideo (Ĭov. 236).
Sursa: Dicționaru limbii românești
!huiduí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. húidui/huiduiésc, imperf. 3 sg. huiduiá; conj. prez. 3 să húiduie/huiduiáscăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită huiduì v. a da cu huideo.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HUIDUÍ, húidui, vb. IV. Tranz. A alunga pe cineva strigând „huideo”, a batjocori violent pe cineva cu ocări și cu fluierături: a hătcăi. [Prez. ind. și: huiduiesc] – Huideo + suf. -ui.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)