Am găsit 24 de definiții pentru cuvantul/cuvintele huci:

HUCI, huciuri, s. n. (Reg.) Pădure mică, tânără și deasă; tufiș, crâng, huceag. ◊ Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fără rost, fără țintă. – Din ucr. husca „desiș”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


HUCI1, huci, s. m. (Reg.) Unealtă de scărmănat lână; ragilă.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

húci (húciuri), s. n. – Pădure mică, crîng. – Var. hîci, hîngî, higi, hugi. Sl., cf. rut. hušča „desiș”, ceh. hustý, sb., cr. gušta „tufiș” (Cihac, II, 134; DAR; Scriban). – Der. hugeac, s. n. (crîng), din rut. huščak „bălării, hățiș” (DAR); hăciugă, s. f. (desiș de pădure), cf. rut. hadžuga (Candrea); hălăciugă, s. f. (bălării, tufișuri), cu l expresiv. Din același etimon, rut. hušča „desiș” provine „huște” (var. huști, hoște, hoce), s. f. pl. (resturi de tărîțe, după prepararea borșului); iar de la această ultimă var. s-a refăcut un nou sing., huc, s. n. (Trans., Mold., resturi, reziduuri, gunoi), cf. hucărie, s. f. (bucățele, obiecte mărunțite). Cf. Drăganu, Dacor., III, 705.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) hucĭ n., pl. urĭ, și huceág n., pl. urĭ și ege (rudă cu rut. hušca, ceh. húšč, desime, rut. huščak, desiș, d. vsl. gonstŭ, des. V. huște). Est. Desiș de copăceĭ și plante agățătoare, tîhlăriș. Hucĭ-margina, V. margine. – În sud hugeac (Gr. N. 434) și hugĭ (rev. I. Crg. 7, 154), în Munt. vest higĭ (Od. Psevd. 99); la Cant. hincĭ și hingĭ. V. hățiș.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) hucĭ interj., V. cîș.
Sursa: Dicționaru limbii românești

húci, huciuri, s.n. – Pădure mică, deasă; crâng; térs, corci. „Tufiș ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri” (Țiplea 1906): „Cine despărță doi dulci, / Ducă-i cordíi carnea-n huci” (Calendar 1980: 73). Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman 2004). – Din ucr. hušča „desiș” (Cihac, DA cf. DER).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

huci (reg.) s. n., pl. húciuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

HUCI, huciuri, s. n. (Reg.) Huceag. ◊ Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fară rost, fără țintă. – Din ucr. husca „desiș”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

HUCI, huciuri, s. n. (Reg.) Pădure mică, tânără și deasă; tufiș, crâng, huceag. ◊ Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fără rost, fără țintă. – Din ucr. husca „desiș”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

HUCI1, huci, s. m. (Reg.) Unealtă de scărmănat lână; ragilă.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

húci (húciuri), s. n. – Pădure mică, crîng. – Var. hîci, hîngî, higi, hugi. Sl., cf. rut. hušča „desiș”, ceh. hustý, sb., cr. gušta „tufiș” (Cihac, II, 134; DAR; Scriban). – Der. hugeac, s. n. (crîng), din rut. huščak „bălării, hățiș” (DAR); hăciugă, s. f. (desiș de pădure), cf. rut. hadžuga (Candrea); hălăciugă, s. f. (bălării, tufișuri), cu l expresiv. Din același etimon, rut. hušča „desiș” provine „huște” (var. huști, hoște, hoce), s. f. pl. (resturi de tărîțe, după prepararea borșului); iar de la această ultimă var. s-a refăcut un nou sing., huc, s. n. (Trans., Mold., resturi, reziduuri, gunoi), cf. hucărie, s. f. (bucățele, obiecte mărunțite). Cf. Drăganu, Dacor., III, 705.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) hucĭ n., pl. urĭ, și huceág n., pl. urĭ și ege (rudă cu rut. hušca, ceh. húšč, desime, rut. huščak, desiș, d. vsl. gonstŭ, des. V. huște). Est. Desiș de copăceĭ și plante agățătoare, tîhlăriș. Hucĭ-margina, V. margine. – În sud hugeac (Gr. N. 434) și hugĭ (rev. I. Crg. 7, 154), în Munt. vest higĭ (Od. Psevd. 99); la Cant. hincĭ și hingĭ. V. hățiș.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) hucĭ interj., V. cîș.
Sursa: Dicționaru limbii românești

húci, huciuri, s.n. – Pădure mică, deasă; crâng; térs, corci. „Tufiș ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri” (Țiplea 1906): „Cine despărță doi dulci, / Ducă-i cordíi carnea-n huci” (Calendar 1980: 73). Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman 2004). – Din ucr. hušča „desiș” (Cihac, DA cf. DER).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

huci (reg.) s. n., pl. húciuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

HUCI, huciuri, s. n. (Reg.) Huceag. ◊ Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fară rost, fără țintă. – Din ucr. husca „desiș”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

HUCI, huciuri, s. n. (Reg.) Pădure mică, tânără și deasă; tufiș, crâng, huceag. ◊ Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fără rost, fără țintă. – Din ucr. husca „desiș”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

HUCI1, huci, s. m. (Reg.) Unealtă de scărmănat lână; ragilă.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

húci (húciuri), s. n. – Pădure mică, crîng. – Var. hîci, hîngî, higi, hugi. Sl., cf. rut. hušča „desiș”, ceh. hustý, sb., cr. gušta „tufiș” (Cihac, II, 134; DAR; Scriban). – Der. hugeac, s. n. (crîng), din rut. huščak „bălării, hățiș” (DAR); hăciugă, s. f. (desiș de pădure), cf. rut. hadžuga (Candrea); hălăciugă, s. f. (bălării, tufișuri), cu l expresiv. Din același etimon, rut. hušča „desiș” provine „huște” (var. huști, hoște, hoce), s. f. pl. (resturi de tărîțe, după prepararea borșului); iar de la această ultimă var. s-a refăcut un nou sing., huc, s. n. (Trans., Mold., resturi, reziduuri, gunoi), cf. hucărie, s. f. (bucățele, obiecte mărunțite). Cf. Drăganu, Dacor., III, 705.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) hucĭ n., pl. urĭ, și huceág n., pl. urĭ și ege (rudă cu rut. hušca, ceh. húšč, desime, rut. huščak, desiș, d. vsl. gonstŭ, des. V. huște). Est. Desiș de copăceĭ și plante agățătoare, tîhlăriș. Hucĭ-margina, V. margine. – În sud hugeac (Gr. N. 434) și hugĭ (rev. I. Crg. 7, 154), în Munt. vest higĭ (Od. Psevd. 99); la Cant. hincĭ și hingĭ. V. hățiș.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) hucĭ interj., V. cîș.
Sursa: Dicționaru limbii românești

húci, huciuri, s.n. – Pădure mică, deasă; crâng; térs, corci. „Tufiș ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri” (Țiplea 1906): „Cine despărță doi dulci, / Ducă-i cordíi carnea-n huci” (Calendar 1980: 73). Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman 2004). – Din ucr. hušča „desiș” (Cihac, DA cf. DER).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

huci (reg.) s. n., pl. húciuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

HUCI, huciuri, s. n. (Reg.) Huceag. ◊ Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fară rost, fără țintă. – Din ucr. husca „desiș”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)