HO interj. 1. Strigăt cu care sunt oprite vitele, mai ales caii. ♦ (Fam.; de obicei la adresa unui vorbitor) Destul! stai! oprește-te! ♦ (Rar) Strigăt cu care se îndeamnă vitele la mers. 2. (Repetat; cu accentul frazei pe al doilea element) Exclamație prin care se întăresc spusele cuiva. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a Ho, simbol chimic pentru holmiu.
Sursa: Dicționar enciclopedic
ho, interj. de oprire, maĭ rar de chemare: Ho! Ho! Ĭa stațĭ!
Sursa: Dicționaru limbii românești
ho, interj. – 1. Comandă pentru a sta pe loc (se adresează animalelor, în special cailor). 2. Destul! Stai! Oprește-te!: „Ho, ho, ho, nu mă-mpușca, / Că nu-s fiara fiarelor” (colinda cerbului). – Cf. germ. halt!, holt! (Țurcanu 2005).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
ho interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ho ! int. strigăt de oprire (către vite și oameni): ho, Bodor ! ho, țară !
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HO interj. 1. Strigăt cu care sunt oprite vitele, mai ales caii. ♦ (Fam.; de obicei la adresa unui vorbitor) Destul! stai! oprește-te! ♦ (Rar) Strigăt cu care se îndeamnă vitele la mers. 2. (Repetat; cu accentul frazei pe al doilea element) Exclamație prin care se întăresc spusele cuiva. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)