HAIDUCÍE, haiducii, s. f. 1. Luptă armată a unor cete de haiduci (1) împotriva asupritorilor, frecventă la sfârșitul Evului Mediu în țările românești și în Peninsula Balcanică. 2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a HAIDUCÍE, (2) haiducii, s. f. 1. Viață sau îndeletnicire de haiduc. 2. (Rar) Purtare, deprindere de haiduc. – Din haiduc + suf. -ie.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
haĭducíe f. Vĭață de haĭduc, banditizm [!] național contra dominațiuniĭ străine.
Sursa: Dicționaru limbii românești
haiducíe s. f., art. haiducía, g.-d. art. haiducíei; pl. haiducíi, art. haiducíileSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită haiducie f. 1. vieață de haiduc: s´au lăsat de popie, de s’au dat în haiducie POP. 2. fig. banditism: haiducie literară.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HAIDUCÍE, haiducii, s. f. 1. Formă de luptă a haiducilor (1), frecventă la sfârșitul Evului Mediu în Țările Române și în Peninsula Balcanică. 2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)