Am găsit 7 definiții pentru cuvantul/cuvintele gușă:

GÚȘĂ, guși, s. f. 1. (La păsări) Porțiune mai dilatată, în formă de pungă, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ◊ Compus: gușa-porumbului (sau -porumbelului) = a) plantă erbacee cu frunze opuse și ascuțite, cu flori albe-verzui, cu fructul în formă de bobițe negre (Cucubalus baccifer); b) plantă erbacee cu flori albe, cu fructul o capsulă (Silene cucubalus); c) odolean. 2. (La animalele amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care ajută, împreună cu mușchii respectivi, la respirație. ♦ (La reptile) Bărbie. 3. (La oameni) Umflătură patologică formată în partea anterioară a gâtului prin mărirea glandei tiroide; boală care provoacă această umflătură. 4. Cută de grăsime care atârnă sub bărbie la unele persoane. 5. (Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ◊ Expr. A râde din gușă = a râde afectat, forțat. A vorbi din gușă = a) a vorbi gros; b) a vorbi afectat. 6. Partea de sub gât a unei blăni sau a unei piei. 7. (În sintagma) Gușă de conductă = cută care se formează uneori la curbarea unei țevi. – Lat. geusiae.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


gúșă (-și), s. f.1. Gît, gîtlej. – 2. La păsări, porțiune în formă de pungă unde se păstrează în timp alimentele. – 3. La oameni, bărbie dublă. – 4. La oameni, umflătură patologică în partea de jos a gîtului. – 5. Boală a oilor. – 6. Nod făcut în caierul de lînă. – Mr., megl. gușă, istr. gușę. Lat. geusiae, probabil redus la *gusia, cf. alb. gušë, it. gozzo (piem. goso, lom. goss), fr. gosier (Meyer-Lübke, ZRPh., XXI, 199; Pușcariu 747; REW 3750; Pascu, I, 97; Pascu, Beiträge, 10). Celelalte explicații nu sînt satisfăcătoare: din fondul autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9); din lat. guttur (Cihac, I, 133); din bg. gušĭ (Cihac, II, 131; Conev 55); din alb. gušë (Miklosich, Fremdw., 91; Densusianu, Rom., XXXIII, 279; cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118), din gr. γϰούσα, participiu de la ἄγχω (Höeg 125); de la gurgușelat. gurgustium; ca it. gorgozzogozzo (Pușcariu, Dacor., IV, 324); anterior indoeurop. (Lahovary 329). Der. gușa, vb. (a face gușă); gușat, s. m. (persoană care are gușă); gușui, vb. (Olt., Trans., a strangula, a se îneca); răguși, vb. (a-și îngroșa vocea), cu pref. ră(s)- (după Cihac, II, 522, din mag. rekedni); răgușeală, s. f. (îngroșare a vocii); sugușa, vb. (Trans., a sugruma, a se îneca; a grăbi, a presa), cu pref. su(b)-; străguși, vb. (Mold., a se îneca), cu pref. stră-. – Din. rom. provin ngr. γϰοῦσα (Meyer, Neugr. St., II, 23; Murnu, Lehnw., 25), bg. guš(a), sb. guša (sec. XVIII, cf. Daničič, III, 513), sb. gušan „varietate de porumbel”, rut. guši (Berneker 363; Capidan, Raporturile, 202; Petrovici, Dacor., X, 144), alb. gušë, mag. gusa, țig. gusa (cf. Wlislocki 88).
Sursa: Dicționarul etimologic român

gúșă (est) și gúșe (vest) f., pl. ĭ (rudă cu litv. gussys, ĭadeș, sternu păsărilor, gužys, gușă, letic gusa, gușă, care e rudă cu latino-galicu geusiae, obrajĭ, it. gozzo, fr. gosier, gîtlej. D. rom. vine alb. gušă, sîrb. bg. rut. gúša, ung. gusa, ngr. gkússa. V. suguș). Partea de supt [!] bărbie și care e cu atît maĭ unflată [!] cu cît omu e maĭ gras. O boală care face să se unfle această parte a corpuluĭ din cauza ipertrofiiĭ [!] glandeĭ tiroide, ceĭa ce se întîmplă pin [!] regiunile muntoase. Buzunar format în esofagu păsărilor (și al insectelor) în care alimentele staŭ cît-va timp în ainte [!] de a trece în rînză. (Galinaceele aŭ gușă mare). Locu unde firu de lînă tors e maĭ gros din cauza grămădiriĭ [!] scameĭ. A-țĭ umplea gușa, a mînca mult, (fig.) a te îmbogăți. Gușa porumbuluĭ, beșicoasă, o plantă; plescaiță, altă plantă. O coloare schimbăcĭoasă după lumină, cum e gușa unor porumbĭ [!], între roș închis lucitor și violet.
Sursa: Dicționaru limbii românești

gúșă, -e, s.f. – 1. (med.) Umflătură a gâtului, prin mărirea glandei tiroide. 2. Fire de tors strânse pe degetele mâinii în formă de cerc, spre a servi la împletitul unui brâu. 3. Umflăturile de la trunchiurile arborilor. – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

gúșă s. f., art. gúșa, g.-d. art. gúșii; pl. guși
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

gușă f. 1. umflătura moale ce se formează pe dinaintea gâtului, comună în părțile muntoase; 2. buzunarul de sub gât al păsărilor și în care se grămădesc alimentele înainte de a ajunge în stomac; 3. îndoitura bărbiei (de grăsime); 4. fam. gât; 5. partea pântecelui la o blană: vulpe cu gușa albă. [Albanez GUȘĂ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

GÚȘĂ, guși, s. f. 1. (La păsări) Porțiune mai dilatată, în formă de pungă, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ◊ Compus: gușa-porumbului (sau -porumbelului) = a) plantă erbacee cu frunze opuse și ascuțite, cu flori albe-verzui, cu fructul în formă de bobițe negre (Cucubalus baccifer); b) plantă erbacee cu flori albe, cu fructul o capsulă (Silene cucubalus); c) odolean. 2. (La animalele amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care ajută, împreună cu mușchii respectivi, la respirație. ♦ (La reptile) Bărbie. 3. (La oameni) Umflătură patologică formată în partea anterioară a gâtului prin mărirea glandei tiroide; boală care provoacă această umflătură. 4. Cută de grăsime care atârnă sub bărbie la unele persoane. 5. (Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ◊ Expr. A râde din gușă = a râde afectat, forțat. A vorbi din gușă = a) a vorbi gros; b) a vorbi afectat. 6. Partea de sub gât a unei blăni sau a unei piei. 7. (În sintagma) Gușă de conductă = cută care se formează uneori la curbarea unei țevi. – Lat. geusiae.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)