GLÓNTE s. n. v. glonț.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a glónte și glonț n., pl. numaĭ gloanțe, vechĭ și glonțurĭ (var. din grăunțe și grunț, de unde s´a făcut glonț, apoĭ glonte, după un masc. maĭ rar glonțĭ, ca munțĭ-munte. Cp. și cu glonțuros, grunțuros și cu litv. gródas față de rom. glod. D. rom. vine ung. golonc. Cp. și cu ghĭont). Plumb, goagă de plumb lungăreață care se pune în cartușu de războĭ orĭ în ghĭulea ca să lovească și să ucidă. (Unele gloanțe îs acoperite cu alt metal). Vechĭ (pl. urĭ). Ghĭulea, obuz: glonțurĭ marĭ de tunurĭ (Let. 1, 460 și 485). Adv. A te duce glonț, a te duce pușcă, drept, fără să´ntorcĭ capu. Vîrtos ca glonțu (pîne [!], plăcintă), prea uscată, sfarog. V. alic, crint.
Sursa: Dicționaru limbii românești
GLÓNTE s. n. v. glonț.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)