GIUMBÚȘ, giumbușuri, s. n. (Rar) Giumbușluc. – Din tc. cümbüș.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a giumbúș (giumbúșuri), s. n. – Ghidușie, caraghioslîc. – Mr. giumbușe, megl. giămbuș. Tc. cümbüs (Șeineanu, II, 190; Roesler 69; Lokotsch 752); cf. ngr. τσιμπούσι, bg. ğumbĭuš. Este dublet al lui gimbiș, s. n. (Munt., rar, haz, ghidușie). – Der. giumbușlîc, s. n. (ghidușie, caraghioslîc), din tc. cambazlik „acrobație”, confundat cu cuvîntul anterior.Sursa: Dicționarul etimologic român
gĭumbúș n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] ğunbiș, pop. ğunbuș, petrecere, amuzament; bg. sîrb. gumbuš). Sud. Caraghĭozlîc, poznă, scamatorie, drăcie: copiiĭ mureau de rîs de gĭumbușurile luĭ Vasilachi. – Și gimbíș și (Rucăr) ghimbúș.
Sursa: Dicționaru limbii românești
giumbúș (rar) (gium-) s. n., pl. giumbúșuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită giumbuș n. petrecere, haz, poznă: ursul le făcea felurimi de giumbușuri. [Turc. DJÜMBÜȘ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
GIUMBÚȘ, giumbușuri, s. n. (Rar) Giumbușluc. – Din tc. cümbüș.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)