Am găsit 36 de definiții pentru cuvantul/cuvintele ghioc:

GHIÓC1, ghioci, s. m. (Bot.; reg.) Albăstrea. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, întrebuințată ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ◊ Expr. A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. *cloca (= cochlea).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ghióc (-ci), s. m. – Scoică marină a moluștei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeața ei și pentru folosirea pe care i-o dau țigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. – Var. ghioacă. Lat. căvum „gaură”, al cărui rezultat *gău, cf. găoace, a primit apoi suf. -oc. Este dublet simplu al lui găoace. Alternarea fonetismului se explică poate printr-o intenție expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, și al cărui sens coincide în parte cu cel de ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat der. din sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din lat. gullioca „coajă verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *cloca (Pușcariu 718; REW 2011; DAR, cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 279), cf. it. chiocca „țeastă” (Battisti, II, 904), sassar. ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s. m. (scoică; floare, aișor, Galanthus nivalis); desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăța de coajă); ghioș, adj. (Mold., alb), de la ghioci, cu pronunțarea mold. Identitatea lui ghioc cu ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît și folosirii lui ghiocel „scoică” (cf. Pușcariu, Diminutiv., 171); totuși, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez, Gramm., I, 197, pleca de la lat. glaucium, și Philippide, Principii, 38, de la lat. *glaucĕllus. Pentru desghioca, a cărui der. este normală, pe baza lui ghioc „coajă” (sens neatestat, dar care apare pentru găoace), Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 pleca de la lat. cauca, și Candrea, Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *disglubĭcāre (cf. împotrivă REW 2011). – Cf. găoace, gaură, sgău.
Sursa: Dicționarul etimologic român

ghioc, ghiocuri s. n. (er.) vulvă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

1) ghioc (est) și ghĭoc (vest) m. (d. ghioace, găoace). Un fel de melc marin (mare cît un oŭ de curcă și pestriț ca o blană de jaguar) care servea odinioară ca monetă [!] în estu și sudu Asiiĭ și´n Africa, ĭar la noĭ îl întrebuințează Țigancele la ghicit (cypraea1 moneta). Trans. Orbita ochĭuluĭ (în descîntece). V. melc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) ghióc m. (din ghĭoc, din glăvoc = zglăvoc, rudă cu rus. golovok, albăstriță. Cp. și cu vgr. glaux, o plantă. V. ghiocel). Ghiocel. – La Panțu și dioc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ghióc1 (albăstrea) s. m., pl. ghióci
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ghióc2 (melc) s. n., pl. ghiócuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ghioc m. Bot. albăstriță: cu ghioci și viorele NEGR. [Lat. GLAUCUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ghioc n. 1. specie de melc de mare (Cyprea moneta): țăranii îl atârnă de gâtul și de mâinile copiilor; 2. scoică albă cu care țigăncile pretind a ghici viitorul: a da cu ghiocul, a căuta în ghioc. [V. ghioacă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

GHIÓC1, ghioci, s. m. (Bot.; reg.) Albăstrea. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, folosită ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ◊ Expr. A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. *cloca (= cochlea).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

GHIÓC1, ghioci, s. m. (Bot.; reg.) Albăstrea. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, întrebuințată ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ◊ Expr. A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. *cloca (= cochlea).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ghióc (-ci), s. m. – Scoică marină a moluștei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeața ei și pentru folosirea pe care i-o dau țigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. – Var. ghioacă. Lat. căvum „gaură”, al cărui rezultat *gău, cf. găoace, a primit apoi suf. -oc. Este dublet simplu al lui găoace. Alternarea fonetismului se explică poate printr-o intenție expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, și al cărui sens coincide în parte cu cel de ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat der. din sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din lat. gullioca „coajă verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *cloca (Pușcariu 718; REW 2011; DAR, cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 279), cf. it. chiocca „țeastă” (Battisti, II, 904), sassar. ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s. m. (scoică; floare, aișor, Galanthus nivalis); desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăța de coajă); ghioș, adj. (Mold., alb), de la ghioci, cu pronunțarea mold. Identitatea lui ghioc cu ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît și folosirii lui ghiocel „scoică” (cf. Pușcariu, Diminutiv., 171); totuși, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez, Gramm., I, 197, pleca de la lat. glaucium, și Philippide, Principii, 38, de la lat. *glaucĕllus. Pentru desghioca, a cărui der. este normală, pe baza lui ghioc „coajă” (sens neatestat, dar care apare pentru găoace), Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 pleca de la lat. cauca, și Candrea, Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *disglubĭcāre (cf. împotrivă REW 2011). – Cf. găoace, gaură, sgău.
Sursa: Dicționarul etimologic român

ghioc, ghiocuri s. n. (er.) vulvă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

1) ghioc (est) și ghĭoc (vest) m. (d. ghioace, găoace). Un fel de melc marin (mare cît un oŭ de curcă și pestriț ca o blană de jaguar) care servea odinioară ca monetă [!] în estu și sudu Asiiĭ și´n Africa, ĭar la noĭ îl întrebuințează Țigancele la ghicit (cypraea1 moneta). Trans. Orbita ochĭuluĭ (în descîntece). V. melc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) ghióc m. (din ghĭoc, din glăvoc = zglăvoc, rudă cu rus. golovok, albăstriță. Cp. și cu vgr. glaux, o plantă. V. ghiocel). Ghiocel. – La Panțu și dioc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ghióc1 (albăstrea) s. m., pl. ghióci
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ghióc2 (melc) s. n., pl. ghiócuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ghioc m. Bot. albăstriță: cu ghioci și viorele NEGR. [Lat. GLAUCUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ghioc n. 1. specie de melc de mare (Cyprea moneta): țăranii îl atârnă de gâtul și de mâinile copiilor; 2. scoică albă cu care țigăncile pretind a ghici viitorul: a da cu ghiocul, a căuta în ghioc. [V. ghioacă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

GHIÓC1, ghioci, s. m. (Bot.; reg.) Albăstrea. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, folosită ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ◊ Expr. A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. *cloca (= cochlea).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

GHIÓC1, ghioci, s. m. (Bot.; reg.) Albăstrea. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, întrebuințată ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ◊ Expr. A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. *cloca (= cochlea).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ghióc (-ci), s. m. – Scoică marină a moluștei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeața ei și pentru folosirea pe care i-o dau țigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. – Var. ghioacă. Lat. căvum „gaură”, al cărui rezultat *gău, cf. găoace, a primit apoi suf. -oc. Este dublet simplu al lui găoace. Alternarea fonetismului se explică poate printr-o intenție expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, și al cărui sens coincide în parte cu cel de ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat der. din sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din lat. gullioca „coajă verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *cloca (Pușcariu 718; REW 2011; DAR, cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 279), cf. it. chiocca „țeastă” (Battisti, II, 904), sassar. ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s. m. (scoică; floare, aișor, Galanthus nivalis); desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăța de coajă); ghioș, adj. (Mold., alb), de la ghioci, cu pronunțarea mold. Identitatea lui ghioc cu ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît și folosirii lui ghiocel „scoică” (cf. Pușcariu, Diminutiv., 171); totuși, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez, Gramm., I, 197, pleca de la lat. glaucium, și Philippide, Principii, 38, de la lat. *glaucĕllus. Pentru desghioca, a cărui der. este normală, pe baza lui ghioc „coajă” (sens neatestat, dar care apare pentru găoace), Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 pleca de la lat. cauca, și Candrea, Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *disglubĭcāre (cf. împotrivă REW 2011). – Cf. găoace, gaură, sgău.
Sursa: Dicționarul etimologic român

ghioc, ghiocuri s. n. (er.) vulvă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

1) ghioc (est) și ghĭoc (vest) m. (d. ghioace, găoace). Un fel de melc marin (mare cît un oŭ de curcă și pestriț ca o blană de jaguar) care servea odinioară ca monetă [!] în estu și sudu Asiiĭ și´n Africa, ĭar la noĭ îl întrebuințează Țigancele la ghicit (cypraea1 moneta). Trans. Orbita ochĭuluĭ (în descîntece). V. melc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) ghióc m. (din ghĭoc, din glăvoc = zglăvoc, rudă cu rus. golovok, albăstriță. Cp. și cu vgr. glaux, o plantă. V. ghiocel). Ghiocel. – La Panțu și dioc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ghióc1 (albăstrea) s. m., pl. ghióci
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ghióc2 (melc) s. n., pl. ghiócuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ghioc m. Bot. albăstriță: cu ghioci și viorele NEGR. [Lat. GLAUCUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ghioc n. 1. specie de melc de mare (Cyprea moneta): țăranii îl atârnă de gâtul și de mâinile copiilor; 2. scoică albă cu care țigăncile pretind a ghici viitorul: a da cu ghiocul, a căuta în ghioc. [V. ghioacă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

GHIÓC1, ghioci, s. m. (Bot.; reg.) Albăstrea. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, folosită ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ◊ Expr. A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. *cloca (= cochlea).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)