Am găsit 9 definiții pentru cuvantul/cuvintele gard:

GARD, garduri, s. n. 1. Construcție de lemn, de metal, de zidărie etc. care împrejmuiește o curte, un teren, o grădină etc. ◊ Gard viu = plantație deasă de arbuști, de forma unui gard (1), care servește la împrejmuirea unui loc sau ca element decorativ. ◊ Expr. A nimeri (sau a da) (ca Ieremia) cu oiștea-n gard = a spune un lucru nepotrivit, a face o gafă, o prostie. A lega (pe cineva) la gard = a prosti, a păcăli (pe cineva). A sări peste garduri = a avea o comportare imorală, a umbla după aventuri amoroase. A sări peste (sau dincolo de) gard = a depăși limita admisă (prin atitudinea, faptele sale). A lega (ceva) la (sau de) gard = a abandona, a renunța (la ceva). 2. Împletitură de nuiele, de trestie etc. cu care se face un baraj de-a curmezișul unei ape curgătoare pentru prinderea peștelui. 3. (Sport) Fiecare dintre obstacolele în formă de gard (1) de la unele probe atletice de alergări; (la pl.) probă atletică în care se folosesc aceste obstacole. – Cf. alb. gardh, sl. gradŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


gard (gárduri), s. n.1. Construcție care împrejmuiește o curte. – 2. Împletitură care împrejmuiește o proprietate. – 3. (Rar, Trans.) Grădină, livadă. – Mr. gardu, megl. gard. Sl. gradŭ „perete; livadă” (Miklosich, Lexicon, 141; Cihac, II, 115; Conev 79), cf. alb. garth (Philippide, II, 712 și DAR par a prefera o der. directă din alb.). Ca baltă și daltă der. din sl. ridică o problemă fonetică greu de explicat: s-a încercat rezolvarea acestei dificultăți presupunîndu-se că împrumutul rom. este anterior metatezei lichidelor sl., deci, că termenul sl. trebuia să fie *gardŭ. Perfecta identitate semantică, precum și corespondența exactă cu ceilalți der. din sl. (cf. grădină, grajd, îngrădi, ogradă), nu lasă nici o îndoială în legătură cu v. germ. gards „casă”, dar este puțin probabil. Rosetti, II, 116 și Rosetti, BL, XIV, 115, neagă numai posibilitatea der. din sl. Der. gardagiu, s. m. (pescar care folosește în loc de plasă o împletitură de răchită); gărdui, vb. (a împrejmui cu gard); gărdurăriță, s. f. (pasăre nedeterminată); gărdurărit, s. n. (impozit special plătit de locuitorii din județele Saac (marelui armaș) și Rîmnicul-Sărat (celui de al doilea spătar), pe băuturile vîndute și pe porci; amendă plătită de aceștia pe animalele care intrau în vie). Din rom. provine sb. garda (Miklosich, Etym. Wb., 76; Petrovici, Dacor., X, 93) ca și rut. gard „dig, stăvilar” (Candrea, Elemente, 402). Coresi folosește grădiș, s. n. (împletitură, gard), cu fonetismul din sl.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) *gard m. (fr. garde, garde). Soldat agent păzitor. Gard de artilerie, de geniŭ, ofițer de administrațiune în aceste arme. – Și gŭard.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) gard n., pl. urĭ (got. gards, curte, casă, familie, de unde vine și alb. garth, gard. Înrudit cu vsl. gradŭ, zid, îngrăditură, lat. hortus, grădină, vgr. hórtos, îngrăditură. V. gardin, grădină, grajd, ogradă, pogradie). Părete [!] de scînrurĭ (zaplaz), de nuĭele orĭ de zid făcut supt [!] ceru liber ca să apere o curte, o grădină, o vie ș. a. Gard viu, gard făcut din copăceĭ care cresc, adică viĭ. A lega pe cineva la (saŭ de) gard, a-l amăgi, a-l înșela. A lega cartea de gard, a o părăsi (ca vechiĭ școlarĭ, care purtaŭ tartajele atîrnate de gît de groasele lor sforĭ și le lăsaŭ atîrnate de gardul școaleĭ [!] cînd o părăseaŭ). A fi prost ca gardu, a fi foarte prost. A-țĭ pune gard la gură (saŭ guriĭ), a-țĭ stăpîni vorbele.
Sursa: Dicționaru limbii românești

GARD [ga:r], râu în SE Franței, afl. dr. al Ronului, la Beaucaire; 130 km. Traversat de un apeduct roman (sec. 1) lung de 273 m și înalt de 49 m.
Sursa: Dicționar enciclopedic

gard s. n., pl. gárduri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

gard n. 1. împrejmuirea mai cu seamă a grădinilor și curților prin pari împletiți cu nuiele: gard viu, format din arbuștii în plină vegetațiune; a legà la gard, vorbind de vite și (ironic) a lua în râs pe cineva; 2. gard de pescuit (cu leasă, cu legănuș, etc.); 3. îngrădire în genere (de scânduri sau de zid); 4. fig. pune-ți gard la gură AL. [Slav. GRADŬ, zid, grădină (cf. îngrădire)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

gard m. V. guard.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

GARD, garduri, s. n. 1. Construcție de lemn, de metal, de zidărie etc. care împrejmuiește o curte, un teren, o grădină etc. ◊ Gard viu = plantație deasă de arbuști, de forma unui gard (1), care servește la împrejmuirea unui loc sau ca element decorativ. ◊ Expr. A nimeri (sau a da) (ca Ieremia) cu oiștea-n gard = a spune un lucru nepotrivit, a face o gafă, o prostie. A lega (pe cineva) la gard = a prosti, a păcăli (pe cineva). A sări peste garduri = a avea o comportare imorală, a umbla după aventuri amoroase. A sări peste (sau dincolo de) gard = a depăși limita admisă (prin atitudinea, faptele sale). A lega (ceva) la (sau de) gard = a abandona, a renunța (la ceva). 2. Împletitură de nuiele, de trestie etc. cu care se face un baraj de-a curmezișul unei ape curgătoare pentru prinderea peștelui. 3. (Sport) Fiecare dintre obstacolele în formă de gard (1) de la unele probe atletice de alergări; (la pl.) probă atletică în care se folosesc aceste obstacole. – Cf. alb. gardh, sl. gradŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)