gî́lgîĭ, a -í v. intr. (imit. d. gîl-gîl, [bg. kŭl-kŭl], zgomotu unuĭ lichid care curge dintr´o garafă; slovac gîg, înghițitură [Bern., 1, 310]. V. înghit, șteobîlc). Curg cu zgomot din butelie: vinu gîlgîĭa din garafă în gîtu bețivuluĭ. Țîșnesc gros, curg mult: sîngele gîlgîĭa în gîtu rănituluĭ. V. tr. Agit un lichid în gură: bețivu gîlgîĭa rachiu în gură. Fac să-ĭ gîlgîĭe sîngele: de s´a maĭ obrăznici, îl gîlgîĭ în sînge (CL. 1910, 987). V. gargară.
Sursa: Dicționaru limbii românești