FUR, furi, s. m. (Înv.) Hoț, tâlhar. – Lat. fur, furis.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a fur (fúri), s. m. – Hoț, tîlhar. – Mr., megl. fur. Lat. fūr (Pușcariu 676; Candrea-Dens., 689; REW 3590; DAR), cf. it., arag. furo, v. ven., v. fr. fur. Înv. Cf. fura, furt. – Der. furișor, s. m. (varietăți de viespe, Vespa vulgaris, Pompilus viaticus; abejorro, Bombus terrestris), dim. cu suf. -ișor; furesc, adj. (înv., al hoților).Sursa: Dicționarul etimologic român
1) fur m. (lat. fûr, it. sp. [Aragon] furo, vfr. fur). Vechĭ. Rar azĭ. Hoț.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) fur, a -á v. tr. (lat. fûrare, it. furare, pv. furar). Ĭaŭ, răpesc pe ascuns orĭ cu forța: hoțiĭ aŭ furat baniĭ, caiĭ; Țiganiĭ fură copiĭ. Fig. Răpesc, cuprind pe nesimțite: pe păzitor l-a furat somnu. A fura inima cuĭva, a face să fiĭ ĭubit de el. A fura o ideĭe, a o prezenta ca a ta. Hoțu fură și jură, hoțu protestează chear [!] cînd îl prinzĭ furînd. V. refl. Vechĭ. A te substrage [!] pe furiș: o samă de Moscalĭ s´aŭ furat noaptea și aŭ fugit peste șanț (Nec. 2, 389).
Sursa: Dicționaru limbii românești
fur, -i, s.n. – Hoț, tâlhar. (top.) Valea Furului, afluent al râului Baicu, din hotarul loc. Dragomirești. – Lat. fur „hoț„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
fur (înv.) s. m., pl. furiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită fur m. hoț: cu cei furi nu te-ai luptat? POP. [Lat. FUR].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
FUR, furi, s. m. (Înv.) Hoț, tâlhar. – Lat. fur, furis.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
fur - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul fura
fur - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul fura