FÚNIE, funii, s. f. 1. Frânghie1. ◊ Funie de ceapă (sau de usturoi) = împletitură, cunună de ceapă sau de usturoi. ◊ Expr. Drept ca funia în traistă (sau în sac) = strâmb, răsucit; fig. nedrept, necinstit. A vorbi de funie în casa spânzuratului = a vorbi despre un lucru care poate supăra pe cineva dintre cei de față, dacă este interpretat ca o aluzie la el. A (i) se apropia sau a-i ajunge (cuiva), a i se strânge funia de (sau la) par, se spune despre cei ajunși într-o situație extrem de dificilă. A juca pe funie = a umbla pe funie, făcând diferite figuri; fig. a fi abil, dibaci. 2. Veche unitate de măsură de lungime (a cărei valoare a variat după epoci) cu care se măsura pământul. 3. (În sintagma) Funie de moșie (sau de pământ) = suprafață de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste. 4. Împletitură din paie sau din talaș, utilizată la confecționarea miezurilor lungi la formele pentru turnare. – Lat. funis.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a fúnie (fúnii), s. f. – 1. Sfoară, cablu, parîmă. – 2. Sarcină de lemne sau de paie. – 3. Împletitură, cunună de usturoi sau ceapă ce se păstrează împletite de tulpini, în formă de ghirlandă. – 4. Sfoară de măsurat terenurile. – 5. Suprafață de pămînt de cultură. – Var. (înv.) și mr. fune, megl. funi, fuńă. Lat. fŭnis (Pușcariu 673; Candrea-Dens., 684; REW 3689; DAR), cf. v. fr. și Anjou. fune. Pentru ultimele sensuri, cf. lat. med. funis „porțiune de teren” (Niermeyer 458), v. logud. fune „măsură” (Wagner 114); prin urmare, nu se justifică încercarea lui Bogrea, Dacor., IV, 815, de a pune în legătură această întrebuințare cu lat. fundus. Der. funar (var. funier), s. m. (persoană care face funii); funire, s. f. (înv., suprafață măsurată cu sfoara); funitură, s. f. (înv., funie, măsură de dimensiune); înfunia, vb. (a face funii; a lega cu o frînghie; a fixa părîmele unei ambarcații). Cf. funigel. – Din rom. provine bg. funija (Capidan, Raporturile, 229).Sursa: Dicționarul etimologic român
*fúnie și (Trans.) fúne (lat. fûnis, it. fune. V. fuĭor). Frînghie, sfoară groasă. (V. troĭnic, ștreang). O veche măsură agrară (sec. 16) în lungime de 12 stînjenĭ și uzitată la măsurat lățimile moșioarelor. V. curea, sfoară). A ajuns funia la par, s´a ajuns la extrem (cu baniĭ, cu vĭața ș. a.), ca calu la arie, de unde și vine expresiunea.
Sursa: Dicționaru limbii românești
fúnie (-ni-e) s. f., art. fúnia (-ni-a), g.-d. art. fúniei; pl. fúnii, art. fúniile (-ni-i-)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită funie f. 1. sfoară groasă sucită din mai multe fire de legat sau de atârnat: funie de teiu; 2. măsură agricolă de lungime (10—20 stânjeni): a trage cu funia. [Vechiu-rom. fune = lat. FUNIS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
FÚNIE, funii, s. f. 1. Frânghie1. ◊ Funie de ceapă (sau de usturoi) = împletitură, cunună de ceapă sau de usturoi. ◊ Expr. Drept ca funia în traistă (sau în sac) = strâmb, răsucit; fig. nedrept, necinstit. A vorbi de funie în casa spânzuratului = a vorbi despre un lucru care poate supăra pe cineva dintre cei de față, dacă este interpretat ca o aluzie la el. A (i) se apropia sau a-i ajunge (cuiva), a i se strânge funia de (sau la) par, se spune despre cei ajunși într-o situație extrem de dificilă. A juca pe funie = a umbla pe funie, făcând diferite figuri; fig. a fi abil, dibaci. 2. Veche unitate de măsură de lungime (a cărei valoare a variat după epoci) cu care se măsura pământul. 3. (În sintagma) Funie de moșie (sau de pământ) = suprafață de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste. 4. Împletitură din paie sau din talaș, utilizată la confecționarea miezurilor lungi la formele pentru turnare. – Lat. funis.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)