Am găsit 7 definiții pentru cuvantul/cuvintele fum:

FUM fumuri, s. n. I.1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produsă în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau, artificial și intenționat, cu ajutorul unor substanțe chimice). ♦ Fig. Încețoșare, tulbureală, amețeală (provocată de alcool). 2. Cantitate de fum (I 1) pe care fumătorul o trage dintr-o dată din țigară sau din pipă. 3. (Înv.) Gospodărie, considerată ca o grupare în jurul vetrei; familie, casă. 4. Fig. (La pl.) Îngâmfare; pretenții nejustificate, gărgăuni. II. Canal cotit, în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieși pe coș. – Lat. fumus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


fum (fúmuri), s. n.1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos. – 2. Fumigație, dezinfectare. – 3. (Înv.) Cămin, casă. – 4. (Pl.) Îngîmfare, trufie. – Mr., megl. fum. Lat. fŭmus (Pușcariu 668; Candrea-Dens., 674; REW 3572; DAR), cf. it., port. fumo, prov., cat. fum, fr. (fumée), sp. humo. Sensul de „cămin, familie”, care se regăsește și în sp., apare în lat. medievală (Niermeyer 457). Der. fuma, vb. (a scoate fum; înv., a arde; a fuma), probabil din lat. *fŭmāre (Pușcariu 669; Candrea-Dens., 677; REW 3568; DAR), cf. mr. (a)fuma, megl. fum, istr. fumu; fumat, s. n. (obiceiul sau viciul de a fuma); fumător, adj. (înv., care fumegă); fumător, s. m. (persoană care fumează); nefumător, s. m. (persoană care nu fumează); fumar, s. n. (Trans., horn; Trans., foc care scoate mult fum); fumărie (var. fumăraie, fumăreață), s. f. (cantitate mare de fum); fumăriță, s. f. (plantă, Fumaria officinalis); fumedenie, s. f. (mulțime, gloată), prin încrucișare cu sumedenie, cuvînt înv.; fumos, adj. (plin de fum); fumuriu, adj. (de culoarea fumului, gri); fumur, adj., (Munt., gri), probabil var. a cuvîntului anterior (după Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 303, și DAR, de la un lat. *fumulus; cf. împotrivă Graur, BL, V, 99); fumuros, adj. (înv., efemer, trecător; vanitos, încrezut); fumărit, s. n. (dare percepută în trecut pe fiecare coș de fum); fumărar, s. m. (persoană care încasa fumăritul); înfuma, vb. (rar, a afuma); înfumura, vb. (a fi încrezut); înfumurat, adj. (încrezut). Cf. afuma, fumega.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) fum n., pl. urĭ (lat. fûmus, fum; vgr. thymós, suflet, curaj; it. pg. fumo, pv. vfr. fum, cat. fum, sp. humo. V. afúm, parfum). Amestecătură de gaz, abur de apă și bucățele maĭ mult orĭ maĭ puțin micĭ de cărbune care se ridică din foc. Pl. Fig. Trufie, fudulie: acest tînăr are fumurĭ marĭ. Marĭ pretențiunĭ, marĭ veleitățĭ: a avea fumurĭ de deputat.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) fum, a v. intr. (lat. fumare. V. afum, fumez). Vechĭ. Azĭ Trans. Fumeg: lampa fumă. V. tr. Incendiez: Tătariĭ fuma [!] țara Leșească, Cazaciĭ fuma lăcașurile (M. Cost. 1, 280, și 333).
Sursa: Dicționaru limbii românești

fum s. n., pl. fúmuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

fum n. 1. abur ce se desvoltă din corpurile în combustiune: nu e fum fără foc; 2. fig. amăgire, deșertăciune: gloria e fum; 3. pl. aburi din vin ce se urcă în cap; 4. fig. pretențiuni amăgitoare: fumurile deșerte ale lumii AL. [Lat. FUMUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FUM, fumuri, s. n. I. 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produsă în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau, artificial și intenționat, cu ajutorul unor substanțe chimice). ♦ Fig. Încețoșare, tulbureală, amețeală (provocată de alcool). 2. Cantitate de fum (I 1) pe care fumătorul o trage dintr-odată din țigară sau din pipă. 3. (Înv.) Gospodărie, considerată ca o grupare în jurul vetrei; familie, casă. 4. Fig. (La pl.) Îngâmfare; pretenții nejustificate, gărgăuni. II. Canal cotit, în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieși pe coș. – Lat. fumus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)