FRUMUSÉȚE, (2) frumuseți, s. f. 1. Însușirea a ceea ce este frumos. ◊ Loc. adj. De toată frumusețea = deosebit de frumos; minunat. 2. (Concr.) Obiect, faptă, lucru frumos. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” capătă valoarea superlativului „foarte frumos”) O frumusețe de casă. ♦ Femeie foarte frumoasă. [Var.: (pop.) frumséțe s. f.] – Frumos + suf. -ețe.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a frumuséțe (frumséțe) s. f., pl. frumuseți (frumseți) și frumusețe (frumsețe)
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine
frumuséțe s. f., art. frumuséțea, g.-d. art. frumuséții; (obiecte, fapte) pl. frumuséți, art. frumuséțileSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită frumusețe f. 1. calitatea celui frumos; 2. persoană foarte frumoasă: e o frumusețe.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
FRUMUSÉȚE, (2) frumuseți, s. f. 1. Însușirea a ceea ce este frumos. ◊ Loc. adj. De toată frumusețea = deosebit de frumos; minunat. 2. (Concr.) Obiect, faptă, lucru frumos. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” capătă valoarea superlativului „foarte frumos”) O frumusețe de casă. ♦ Femeie foarte frumoasă. [Var.: (pop.) frumséțe s. f.] – Frumos + suf. -ețe.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) FRUMUSÉȚE, (2) frumuseți, s. f. 1. Însușirea a ceea ce este frumos. ◊ Loc. adj. De toată frumusețea = deosebit de frumos; minunat. 2. (Concr.) Obiect, faptă, lucru frumos. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” capătă valoarea superlativului „foarte frumos”) O frumusețe de casă. ♦ Femeie foarte frumoasă. [Var.: (pop.) frumséțe s. f.] – Frumos + suf. -ețe.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a frumuséțe (frumséțe) s. f., pl. frumuseți (frumseți) și frumusețe (frumsețe)
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine
frumuséțe s. f., art. frumuséțea, g.-d. art. frumuséții; (obiecte, fapte) pl. frumuséți, art. frumuséțileSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită frumusețe f. 1. calitatea celui frumos; 2. persoană foarte frumoasă: e o frumusețe.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
FRUMUSÉȚE, (2) frumuseți, s. f. 1. Însușirea a ceea ce este frumos. ◊ Loc. adj. De toată frumusețea = deosebit de frumos; minunat. 2. (Concr.) Obiect, faptă, lucru frumos. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” capătă valoarea superlativului „foarte frumos”) O frumusețe de casă. ♦ Femeie foarte frumoasă. [Var.: (pop.) frumséțe s. f.] – Frumos + suf. -ețe.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)