Am găsit 50 de definiții pentru cuvantul/cuvintele fata, din, port:

DIN prep. I. (Cu sens local) 1. (Introduce un atribut care arată locul unde se află cineva sau ceva, unde se întâmplă ceva) Oglinda din perete. 2. (Introduce un complement care arată punctul de plecare) A ieșit din casă. ♦ (În corelație cu prep. „în”, arată succesiunea în spațiu de la un loc la altul de același fel) Sărea din piatră în piatră. 3. (Introduce un complement sau un atribut care arată originea, proveniența) Medicament extras din plante.Din jos de... = mai jos de...; dincolo de... Din sus de... = mai sus de... II. (Cu sens temporal) 1. (Introduce un complement care arată momentul existenței, timpul când se petrece o acțiune) Îl striga din mers. 2. (Introduce un complement care indică punctul de plecare în timp) Din tinerețe. III. (Cu sens partitiv) Dintre. Într-una din zile. IV. (Introduce un complement de cauză) A greșit din neglijență. V. (Introduce un complement de mod) Povestește din amintire. VI. (Introduce un complement instrumental) Bate din palme. VII. (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru) Mămăligă din făină necernută. VIII. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri, al unei schimbări) Ei fac din noapte zi. IX. (Pop.; introduce un complement de relație) În ce privește, în privința. Din glume îi întrece pe toți.De4 + în.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


din prep. (de și in. V. pin, prin). Arată: 1) originea, proveniența, locu de unde: ĭes din casă din oraș, din țară; a pica din pom, din cer. 2) timpu de cînd: din zi în zi, din ceas în ceas, din copilărie, din tinereță, din născare. Din capul loculuĭ, chear de la'nceput. 3) lucru saŭ materia din care e făcut ceva: e făcut din bucățĭ, din lemm, din fer. 4) modu cum e făcut ceva: a lucra din topor (grosolan), a desemna din peniță, a învăța o limbă din practică, din auzite, din citite; cunosc din vedere, prind din zbor, din fugă. 5) cauza: a lucra din ambițiune, a muri din beție; din păcate, din nenorocire, după ce e sărac, maĭ este și bețiv. 6) instrumentu: a da din cap, din mînĭ, din umerĭ, din coadă; a cînta din fluĭer, din pian, a scrîșni din dințĭ, a sorbi din ochĭ, a vorbi din inimă, din memorie. 7) un înțeles (ca un genitiv) partitiv: unu din eĭ, o parte din casă (a caseĭ), a scurta din drum (o parte a drumului). 8) privința, relațiunea: a sta bine din parale, din grîŭ, din tunurĭ (din partea paralelor, grîuluĭ, tunurilor), s’a oprit din băut (nu maĭ bea). Din colo, din direcțiunea aceĭa (deosebit de dincolo 1). Pe din afară, pe din ăuntru, pe din față, pe din dos, pe afară, fig. pe de rost (din memorie), pin ăuntru, pin față, pin dos. Din afară (după fr. du dehors), barb. îld. de afară. – În vest dîn, ca pîn față de pin (V. pin, pintre). Vechi și den. V. dintru.
Sursa: Dicționaru limbii românești

din prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

din prep. exprimă punctul originar: 1. în spațiu: din oraș, din afară; 2. în timp: dinainte, din copilărie; 3. partitiv: unul din tovarășii săi; 4. cauzal: a murit din facere; 5. instrumental: a da din umeri. [Contras din de în].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

DIN prep. I. (Cu sens local) 1. (Introduce un atribut care arată locul unde se află cineva sau ceva, unde se întâmplă ceva) Oglinda din perete. 2. (Introduce un complement care arată punctul de plecare) A ieșit din casă. ♦ (În corelație cu prep. „în”, arată succesiunea în spațiu de la un loc la altul de același fel) Sărea din piatră în piatră. 3. (Introduce un complement sau un atribut care arată originea, proveniența) Medicament extras din plante. ◊ Din jos de... = mai jos de...; dincolo de... Din sus de... = mai sus de... II. (Cu sens temporal) 1. (Introduce un complement care arată momentul existenței, timpul când se petrece o acțiune) Îl striga din mers. 2. (Introduce un complement care indică punctul de plecare în timp) Din tinerețe. III (Cu sens partitiv) Dintre. Într-una din zile. IV. (Introduce un complement de cauză) A greșit din neglijență. V. (Introduce un complement de mod) Povestește din amintire. VI. (Introduce un complement instrumental) Bate din palme. VII. (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru) Mămăligă din făină necernută. VIII. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri, al unei schimbări) Ei fac din noapte zi. IX. (Pop.; introduce un complement de relație) În ce privește, în privința. Din glume îi întrece pe toți.De4 + în.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

FÁTĂ, fete, s. f. 1. Persoană de sex feminin, nemăritată. ◊ Fată în casă = fată (tânără) angajată ca femeie de serviciu într-o gospodărie. Fată bătrână = fată trecută de vârsta de măritat și care a rămas necăsătorită. ♦ Fecioară, virgină. 2. (În raport cu părinții) Fiică. – Lat. feta.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

fátă (féte), s. f.1. Persoană de sex feminin. – 2. Tînără, copilă. – 3. Fecioară. – 4. Fată nemăritată. – 5. Fată în casă, servitoare. – 6. Nume popular al constelației Orion. – 7. (Arg.) Hîrtie de 500 de lei. – Mr. feată, megl. fętă, istr. fętę. Lat. fĕta (Pușcariu 588; Densusianu, GS, II, 314), cf. friul. fede, lomb. feda, piem. fea, dauph. feia, toți cu sensul de „oaie”, sp. jeda „vacă cu vițel” (Gárcia de Diego, Bol. R. Acad. Esp., VII, 261). Sensurile 3, 5 și 6 sînt însoțite de obicei de adj. mare; sensul 6 se explică plecîndu-se de la ideea de „nou, nefolosit”. Este cuvînt general răspîndit (ALR, I, 192). Der. fătoi, s. m. (fată bărbătoasă); fătălău (var. feteleu), s. m. (hermafrodit), cu suf. -lău; fetesc, adj. (de fată; înv., feciorelnic); fetește, adv. (în chip feciorelnic); fetei, s. n. (adunare de fete); feti, vb. (a trăi nemăritată, a fi fată bătrînă); fetie, s. f. (feciorie; virginitate); fetișcană, s. f. (fată bătrînă; bomboană de fată); fetiță, s. f. (copilă).
Sursa: Dicționarul etimologic român

fată, fete s. f. (eufem., înv.) prostituată.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

fată s.f. 1 Persoană tânără de sex feminin, necăsătorită. ◊ Fată în casă = fată tânără, angajată ca femeie de serviciu într-o gospodărie. Fată bătrână (sau stătută) = fată trecută de vârsta măritișului și rămasă necăsătorită. (reg.) Fete (de) nune = fete care merg cu mirele după mireasă. Fete după masă = fete pe care le cheamă mireasa. Fată arăcită v. arăcit. Fată nemăritată v. nemăritată. Fată în păr v. păr. Târgul de fete v. târg. ◊ Compus: fată-mamă = tânără necăsătorită, cu un copil pe care îl crește singură. 2 (și fată mare sau, pop., curată, înv., vărgură) Fecioară (1), virgină. ◊ Fată fecioară v. fecioară. Muiere fată v. muiere. ◊ Expr. (înv., reg.) A fi fată la cap = a) (despre tinere) a-și fi pierdut fecioria; b) (despre femei) a umbla cu capul descoperit ca fetele. (Pe) când era bunica fată (mare) v. bunică. De (sau pe) când era mama fată (mare) v. mamă. A ședea ca o fată mare v. ședea. 3 (în raport cu părinții) Fiică. ◊ Nume de fată v. nume. Fată vitregă v. vitreg. ◊ Expr. A-și da fata din casă = a-și căsători fiica. A da o fată după cineva (ori cuiva) v. da. 4 Compus: (astron.; pop.; art.) Fata-Mare (sau reg., -cu-Cobilița) = constelația Orion. 5 (pop.; la pl.) Fetele câmpului (sau codrului, pădurii) = zâne răuvoitoare. Fata pădurii v. pădure. 6 (pop.; la jocul de cărți) Damă. 7 (arg.; mai ales la pl.) Prostituată. ◊ Expr. A merge la fete = a) (despre băieți) a avea prima relație sexuală; b) (despre bărbați) a merge la bordel. • pl. fete. /lat. fēta. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

fátă f., pl. fete (lat. feta, part. d. fere, fetum. V. făt și fa 1). Fecĭoară. Copilă (în opoz. cu băĭat). Fiĭcă. Fată mare, fată de măritat. Fată batrînă, fată rămasă nemăritată. Modest ca o fată mare, foarte modest. Fată în casă, servitoare la lucrurile din casă. Fata cu donițele, cingătoarea luĭ Orion (o constelațiune).
Sursa: Dicționaru limbii românești

fátă s. f., g.-d. art. fétei; pl. féte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

fată f. 1. copilă, fecioară (în opozițiune cu băiat); 2. fată nemăritată: a rămas fată mare; 3. pop. fiică: fată de împărat; 4. servitoare: fată în casă. [Vechiu-rom. feată = lat. FETA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FÁTĂ, fete, s. f. 1. Persoană de sex feminin, nemăritată. ◊ Fată în casă = fată (tânără) angajată ca femeie de serviciu într-o gospodărie. Fată bătrână = fată trecută de vârsta de măritat și care a rămas necăsătorită. ♦ Fecioară, virgină. 2. (În raport cu părinții) Fiică. – Lat. feta.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

FÁȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea etc.) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-i prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase.Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

fáță (fețe), s. f.1. Chip. – 2. Figură. – 3. Persoană, individ. – 4. Aspect, înfățișare. – 5. Frunte, parte superioară. – 6. Suprafață, parte superioară. – 7. Cuvertură (husă; învelitoare; cuvertură de pat; față de masă; față de pernă). – 8. La țesături partea de pe față. – 9. Avers. – 10. Pagină a unei file. – 11. Loc expus la soare, solariu. 12. Loc expus la vînt. – Față de.Față’n față.De față.În față.Pe față.Mr., megl. față, istr. fǫte. Lat. făcia în loc de făcies (Diez, I, 166; Pușcariu 589; Candrea-Dens., 565; REW 3130; Philippide, II, 641; DAR); cf. alb. fakje, it. faccia, prov. facha, fr. face, sp. faz, haz, port. face, ngr. φάτσα. Sensul de „persoană” ar putea fi un calc după gr. πρόσωπον (Sandfeld 37). Der. făța, vb. (Trans., a se coace farfuriile la foc); fățoaie, s. f. (Maram., față de masă); fățos, adj. (frumos); feție, s. f. (solariu, loc însorit); fățare, s. f. (față de masă; suprafața ariei; înv., ipocrizie), cu suf. -are (după DAR, ultimul sens s-ar explica printr-unul intermediar, de „mască”); fățări, vb. (înv., a se dovedi părtinitor și nedrept; înv., a disimula); fățărie, s. f. (înv., părtinire; înv., ipocrizie), ambele cuvinte ce par de origine cultă (sec. XVII), fără circulație populară; fățarnic, adj. (înv., părtinitor; ipocrit); fățărnicie, s. f. (ipocrizie); fățărnicește, adv. (în mod ipocrit); fățărnici, vb. (înv., a se arăta părtinitor; înv., a disimula); fățiș, adv. (înv., de față; în mod public; în mod deschis, sincer); înfățișa (var. fățișa), vb. (a prezenta; a expune, a explica, a reprezenta; a compărea; refl., a se arăta); (în)fățișat, adv. (de față; în mod public); înfățișetor, adj. (care prezintă; care reprezintă); înfăța, vb. (a pune sau a schimba fața de pernă sau fața de masă); desfăța, vb. (a scoate fața de pernă sau de masă); fățui, vb. (a egala, a netezi; a peria, a pili, a cizela; a pălmui), pentru al cărui ultim sens cf. fr. taloche „drișcă, fățuitoare” și „palmă, lovitură”; fățuitor, s. m. (fățuitoare); fățuitoare, s. f. (perie, drișcă); feți, vb. (a tăia lemnul în formă pătrată). Der. neol. fațadă, din fr. façade încrucișat cu față; fațetă, s. f. (aspect), din fr. facette, cu aceeași încrucișare. Cf. sb. faca „față”, pol. dial. și rut. facka „palmă” (Candrea, Elemente, 407; după Berneker 277, din ven. fazza), rut. facernyi „ipocrit” (Candrea, Elemente, 407; Miklosich, Wander., 14).
Sursa: Dicționarul etimologic român

față, fețe s. f. 1. individ. 2. persoană răuvoitoare.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

FAȚĂ ecran, meclă, moacă, muian, mutră.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

fáță f., pl. fețe (lat. facia și facies, it. faccia, pv. facha, fassa, fr. face, sp. haz, pg. face). Acea parte a capuluĭ în care-s ochiĭ. Persoană: fețe bisericeștĭ, domneștĭ. Prezență: în fața mea, față de mine. Latura principală (în opoz. cu dos): fața caseĭ. Suprafață: fața pămîntuluĭ, a măriĭ. Acea parte a uneĭ monete care are efigia. Coloare: față verde. Aspect: om cu față sănătoasă. Pagină: a ceti cîteva fețe. Față de pernă, de masă, pînză cu care se acopere [!] perna, masa. De față, prezent: a fi de față saŭ numaĭ a fi față. Pe față, deschis, verde, fără ocolurĭ. În față, în privire, în prezență: ĭ-am aruncat sfidarea în față; în partea opusă, peste drum (fr. vis-à-vis): în față era un castel. Față´n față, cu fața unu spre altu: oștile staŭ față´n față. Față de saŭ față cu, în față, în prezență: față de mine. A face o cercetare la fața loculuĭ, chear [!] acolo unde s´a întîmplat orĭ comis ceva. A da ceva pe față, a descoperi a divulga. A face față unuĭ lucru, a fi preparat de rezistență, a rezista. Taler cu doŭă fețe (fig.), om ipocrit. Schimbarea la față, sărbătoarea Transfigurăriĭ luĭ Hristos (la 6 Aŭgust).
Sursa: Dicționaru limbii românești

fáță s. f., g.-d. art. féței; pl. féțe
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

față f. 1. partea anterioară a capului; 2. persoană: în turnul mare unde zac fețe domnești POP.; fețe bisericești, preoți, diaconi, arhierei; 3. prezență: în fața mea, la fața locului; 4. latura anterioară: fața casei; 5. suprafață: fața mării; 6. partea exterioară a unui obiect: față de pernă, de masă; pe față, deschis; 7. partea unei monede cu efigia ei: dos ori față; 8. coloare: a schimba fețe, fețe, a da o față; 9. pagină: a citit câteva fețe. [Lat. FACIES; sensul 2 a fost modelat după sinonimul obraz]. ║ adv. prezent: faptele sunt față. V. fețele (de a).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FÁȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale, formată din oasele faciale, maxilarul superior și inferior, acoperite de mușchii faciali; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea, a zări) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-l prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a Pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

FĂTÁ, pers. 3 fátă, vb. I. Tranz. (Despre animale mamifere) A naște, a face pui. – Lat. fetare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

fătá (fătát, fătát), vb. – A făta. – Mr. fitare, fet, megl. fet. Lat. fĕtare (Pușcariu 587; Candrea-Dens., 562; REW 3271; DAR), cf. sard. fedare, sicil. fitari, abruz. fetá, march. fetâ, piem. fe (în sicil. și abruz. cu sensul special de „a face ouă”), Santander jedar. Der. fătăciune, s. f. (fătat al oilor; înv., dobăndă luată pentru pămînt; țarc rezervat pentru oi să fete; fătat; organ genital al vacii), cu suf. -ciune, ca mortăciune, spurcăciune (după Candrea-Dens., 563 și REW, direct din lat. fetationem); fătăciunat, s. n. (înv., numărătoare a turmelor); fătat, s. n. (acțiunea de a făta); fătătoare, adj. (care fată); fătătoare, s. f. (care fată; organ genital al vacii).
Sursa: Dicționarul etimologic român

fătá (a ~) vb., ind. prez. 3 fátă
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

fătà v. 1. a naște pui, vorbind de animale: caprele au fătat; 2. fig. a produce (ironic): a făta niște stihuri schilăvoase NEGR. [Lat. FETARE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FĂTÁ, pers. 3 fátă, vb. I. Tranz. (Despre animale mamifere) A naște, a face pui. – Lat. fetare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

fățá vb. I refl. (reg.) a prinde, a căpăta față; a se rumeni.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

făță f. 1. pește mărunt, numit obișnuit svârlugă: o făță de pește ISP.; 2. copil ce se agită necontenit: o făță de copil ISP. [Abstras din fățăì].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FẤȚA interj. v. fâț.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

FẤȚĂ, fâțe, s. f. 1. (Reg.) Nume dat speciilor de pește mic (care înoată repede). 2. (Fam.) Femeie care se fâțâie. – Din fâțâi (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

fâță, fâțe s. f. femeie care își afișează nurii ostentativ.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

fấță (reg., fam.) s. f., g.-d. art. fấței; pl. fấțe
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

FẤȚĂ, fâțe, s. f. 1. (Reg.) Nume dat speciilor de pește mic (care înoată repede). 2. (Fam.) Femeie care se fâțâie. – Din fâțâi (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PORT1- Element de compunere care înseamnă „purtător de...”, „susținător de...”, „purtare de...”, servind la formarea unor substantive. – Din fr. porte-.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PORT2, (2,3) porturi, s. n. 1. Faptul de a purta sau de a deține. Portul armelor este interzis. 2. Conduită obișnuită, firească, normală. Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul. 3. Îmbrăcăminte caracteristică unui popor, unei regiuni, unei epoci etc. ◊ Expr. (Pop.) A purta portul (cuiva) = a se asemăna, a se potrivi cu cineva, a fi la fel cu cineva, a se adapta la felul de a fi al cuiva. ♦ Îmbrăcăminte folosită la anumite ocazii. – Din purta (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PORT3, porturi, s. n. 1. Complex tehnic amenajat pe malul unei ape navigabile, prevăzut cu instalațiile necesare pentru acostarea, încărcarea, descărcarea și repararea navelor. 2. Oraș care are un port (1). – Din fr. port, it. porto.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PORT- Element prim de compunere savantă având semnificația „poartă”, „ține”. [< fr. porte- < porter – a purta].
Sursa: Dicționar de neologisme

PORT s.n. 1. Loc adăpostit la țărmul unei ape, unde pot staționa navele și unde se află instalațiile necesare pentru încărcarea și descărcarea lor. 2. Oraș clădit lângă un port (1). [Cf. fr. port, it. porto, lat. portus].
Sursa: Dicționar de neologisme

PORT1- elem. „poartă”, „ține”. (< fr. porte-)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

PORT2 s. n. 1. loc amenajat la malul unei ape, care permite staționarea navelor și asigură traficul de mărfuri și de pasageri, executarea reparațiilor etc. 2. oraș situat lângă un port2 (1). (< fr. port, lat. portus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

port (pórturi), s. n. – Loc amenajat pentru nave. Fr. port, it. porto.Der. portuar, adj.; port(o)-franc, s. n. din fr. port franc, it. porto franco; portulan, s. n., din fr. portulan.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) port n., pl. urĭ (d. a purta, ca și fr. port, d. porter, a purta. V. ex-, im-, ra- și su-port). Fel de haĭne, costum: portu oltenesc. Purtare, atitudine obișnuită: orĭ vorbește cum țĭ-e portu, orĭ te poartă cum țĭ-e vorba ! Neol. Acțiunea de a purta: portu armelor (după fr. le port d´armes). Taxa de transport la scrisorĭ și pachete (după fr. port).
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *port n., pl. urĭ (lat. portus, fr. port). Loc special unde corăbiile se pot adăposti fără să le bată valurile și unde-s cheĭurĭ de încărcare saŭ descărcare a mărfurilor: portu Constanța, portu Galațĭ. Oraș așezat pe malu măriĭ saŭ fluviuluĭ și care are port. Fig. Liman, loc de adăpost: a ajunge în port. A face naufragiŭ în port, a te îneca ca Țiganu la mal; a face fiasco tocmaĭ cînd era să reușeștĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) port, a purtá v. tr. (lat. pŏrtare, it. portare, pv. sp. pg. portar, fr. porter.Poartă, să poarte. V. com-, ex-, im-, ra-, su- și trans-port). Duc susținînd: a purta o greutate în spinare, a purta steagu în mînă. Îs îmbrăcat cu, am pe mine: a purta suman. Am cu mine, duc: el poartă toțĭ baniĭ cu el. Fig. Duc, susțin, întreprind: Ștefan cel Mare a purtat zecĭ de războaĭe. Duc, susțin, sufer [!]: el duce greu caseĭ. V. refl. Am atitudine: acest elev se poartă bine, el se purta aspru cu inferioriĭ, poartă-te bine. A fi purtat v. pasiv. A fi ținut pe corp, vorbind de îmbrăcăminte, arme, decorațiunĭ: fracu se poartă la solemnitățĭ, sabia se poartă la stînga, el poartă căcĭula pe-o ureche. A fi la modă: această haĭnă se purta pe la 1848. A purta bine o haĭnă, a n´o uza curînd. A purta răŭ o haĭnă, a o uza prea curînd. A purta arme, a fi armat. A purta arma saŭ armele, a fi militar. A purta grijă saŭ de grijă cuĭva, a îngriji de el, a-ĭ procura cele necesare. A purta grija cuĭva, a fi îngrijorat, a fi neliniștit din cauza luĭ ca să nu i se întîmple ceva răŭ. A purta pe cineva cu vorba, a-l tot amîna neîmplinindu-țĭ promisiunea. A purta vorba saŭ vorbele, a bîrfi, a flecări, a face intrigĭ. A purta pe cineva în gură, a-l defăĭma. A purta pe cineva pe palme, a-l menaja foarte mult. A purta cuĭva Sîmbetele, a pîndi ocaziunea de a-l ucide saŭ cel puțin de a-ĭ face răŭ (Sîmbăta e ziŭa morților și a pomenilor). A purta pe cineva de la moară la rîșniță, a-l purta de la Ana la Caĭfa, de colo colo ca să-l șicanezĭ. A purta un nume strălucit, a fi dintr´o familie ilustră.
Sursa: Dicționaru limbii românești

port s. n., (costume, locuri de acostare) pl. pórturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

port n. ceeace se poartă: 1. costum: port țărănesc; 2. fig. mod de purtare, atitudine; simplu la vorbă și la port EM.; 3. plata unei scrisori. [Abstras din purtà].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

port n. 1. locul unde corăbiile s’adăpostesc de furtună: a intra în port; 2. locul unde se încarcă și se descarcă luntrele; 3. oraș zidit pe lângă un port: port pe Marea Neagră; 4. fig. loc de adăpost, de liniște: a ajunge în port.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PORT1- Element de compunere care înseamnă „purtător de...”, „susținător de...”, „purtare de...”, servind la formarea unor substantive. – Din fr. porte-.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PORT2, (2, 3) porturi, s. n. 1. Faptul de a purta sau de a deține. Portul armelor este interzis. 2. Conduită obișnuită, firească, normală. Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul. 3. îmbrăcăminte caracteristică unui popor, unei regiuni, unei epoci etc. ◊ Expr. (Pop.) A purta portul (cuiva) = a se asemăna, a fi la fel cu cineva, a se adapta la felul de a fi al cuiva. ♦ Îmbrăcăminte folosită la anumite ocazii. – Din purta (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PORT3, porturi, s. n. 1. Complex tehnic amenajat pe malul unei ape navigabile, prevăzut cu instalațiile necesare pentru acostarea, adăpostirea și reparația navelor, pentru transportul de mărfuri și de călători. 2. Oraș care are un port (1). – Din fr. port, it. porto.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

din - Invariabil - pentru cuvantul din

fâța - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul fâță

fâță - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul fâță

fata - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul fată

fată - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul fată

fața - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul față

față - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul față

fătă - Verb, Indicativ, perfect simplu, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul făta

făta - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul făta

fată - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul făta

fată - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul făta

făta - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul făta

port - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul port

port - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul port

port - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul purta

port - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul purta

fata - Invariabil - pentru cuvantul fata

făța - Formă unică - pentru cuvantul făța

fâță - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul fâță

fată - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul fată

față - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul față

fâța - Formă unică - pentru cuvantul fâța

fața - Formă unică - pentru cuvantul fața

făță - Formă unică - pentru cuvantul făță