FABULÁ, fabulez, vb. I. Tranz. A imagina fapte, întâmplări etc. prezentându-le drept reale sau posibile; p. ext. a minți. – Din fr. fabuler.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a FABULÁ vb. tr. a imagina, a povesti fapte, întâmplări fantastice. (< fr. fabuler)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
FABULÁ vb. I. tr. A construi fabulații, a povesti întâmplări fantastice, imaginare. [< fr. fabuler].
Sursa: Dicționar de neologisme
*fabulá (a ~) vb., ind. prez. 3 fabuleázăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită FABULÁ, fabulez, vb. I. Tranz. A imagina fapte, întâmplări etc. prezentându-le drept reale sau posibile; p. ext. a minți. – Din fr. fabuler.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) FÁBULĂ, fabule, s. f. Scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, folosind procedeul personificării animalelor, plantelor și lucrurilor, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. ♦ Istorisire, prezentare a unei fapte imaginare ca reală; p. ext. minciună. – Din fr. fabulation, lat. fabulatio.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a FÁBULĂ s. f. 1. specie a genului epic, alegorică, (în versuri), în care sunt satirizate anumite moravuri și deprinderi, prin procedeul personificării animalelor sau lucrurilor. ◊ scurtă narațiune la care participă animale personificate. 2. subiectul, textura unei scrieri literare. ◊ povestire în care nu se poate deosebi realul de invenție, de născocire. (< lat. fabula)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
FÁBULĂ s.f. 1. Istorioară alegorică, de obicei în versuri, în care sunt satirizate anumite moravuri și deprinderi, folosindu-se procedeul personificării animalelor sau lucrurilor. 2. Subiectul, textura unei scrieri literare. ♦ Povestire în care nu se poate deosebi realul de invenție, de născocire. [< lat. fabula].
Sursa: Dicționar de neologisme
fábulă (fábule), s. f. – Povestire scurtă alegorică. Lat. fabula (sec. XIX). – Der. (din fr.) fabulist, s. m.; fabulos, adj.; fabulați(un)e, s. f.; confabula, vb. refl. Cf. faulă.Sursa: Dicționarul etimologic român *fábulă f., pl. e (lat. fábula, din aceĭașĭ răd. cu fama, faĭmă). Mică povestire, de ordinar în versurĭ, care ascunde moralitatea supt [!] vălu uneĭ ficțiunĭ: fabulele luĭ Esop, Fedru, Lafontaine, Donicĭ. Mit, poveste: zeiĭ din fabulă. Legendă, istorie falsă: vorba asta e o fabulă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
FÁBULĂ (‹ fabula) s. f. 1. Specie a genului epic, alegorică, în versuri sau în proză, având ca personaje animale, plante, lucruri, cu ajutorul cărora sunt satirizate, în scop moralizator, mentalități umane. Au scris f.: Esop, Fedru, La Fontaine, Krîlov, Gr. Alexandrescu, Al. Donici, T. Arghezi ș.a. 2. (Rar) Subiectul unei opere literare.Sursa: Dicționar enciclopedic fábulă s. f., g.-d. art. fábulei; pl. fábuleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită fabulă f. 1. povestire alegorică ce conține un adevăr moral sub vălul unei ficțiuni ușoare: fabulele lui Donici; 2 lucru plăsmuit: e o fabulă; 3. pricină de râs: a ajuns fabula orașului; 4. mitologie: zeii fabulei.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
FÁBULĂ, fabule, s. f. Scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, folosind procedeul personificării animalelor, plantelor și lucrurilor, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalități cu scopul de a le îndrepta. ♦ Istorisire, prezentare a unei fapte imaginare ca reală; p. ext. minciună. ♦ (Rar) Subiect al unei opere literare. – Din lat. fabula.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)