Am găsit 10 definiții pentru cuvantul/cuvintele fîț:

FIT s. n. (Fam.; în expr.) A trage la fit = a lipsi de la datorie, în special de la orele de școală; a chiuli. – Cf. rus. kvit, germ. quitt.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


–FIT Element secund de compunere savantă cu semnificația „(referitor la o) plantă”. [< fr. -phyte, cf. gr. phyton].
Sursa: Dicționar de neologisme

fit adj. m. (înv.) achitat.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

fit s. n. – În expresia a trage la fit: a chiuli. – Mr. fit. Tc. fit, din fr. quitte (Papahagi, GS, VII, 294; Lokotsch 611). – Der. fitui, vb. (a achita, a plăti datoriile contractate; a deceda; a rămîne lefter).
Sursa: Dicționarul etimologic român

fit adj. fix (maĭ vechĭ cvit orĭ cfit, d. rus. kvít, pop. kfit [de unde și turc. fit], d. germ. quitt, care vine d. fr. quitte, achitat, ĭar acesta d. lat. quietus, liniștit. V. achit, chitanță, încet. Cp. cu împac). Fam. Pop. A fi fit cu cineva, a-ĭ fi achitat datoria, a nu-ĭ maĭ datora nimica; sîntem fit, s´a sfîrșit datoria între noĭ. Munt. A trage la fit, a fugi de la datorie, a absenta de la școală. S. n., pl. urĭ. Vechĭ. Cîșt [!], venit: Leĭba Carniol, care avînd cumpărat cfitul velnițelor de la Hirlăŭ și Suceava, Marcu Zaharia din tîrgul Noŭ, la Dorohoĭ, are a plăti cfitul velnițelor (condica pe 1827, Rev. Ist. 1918, 18).
Sursa: Dicționaru limbii românești

fit (fam.) s. n. (în expr. a trage la ~)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

fit a. achitat. [V. cfit]. ║ n. în locuțiunea școlărească: a trage la fit, a se absenta în corpore, a lipsi o clasă întreagă la cursul unui profesor.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FIT s. n. (Fam.; în expr.) A trage la fit = a lipsi de la datorie, în special de la orele de școală; a chiuli. – Cf. rus. kvit, germ. quitt.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

fîț interj. – Exprimă ideea de mișcare rapidă. – Var. fîța, fî(r)ța-fî(r)ța. Creație expresivă, cf. bîț, hîț, fîșt.Der. fîță (var. fiță), s. f. (plevușcă, pește mărunt; varietate de grindel, Cobitis taenia; băiat ager, descurcăreț; femeie de serviciu); fîrță, s. f. (copil, băiat; fată; tînără ușuratică; flecușteț, nimic); fîrțîgău, s. m. (persoană versatilă, volubilă, fără minte); fîțîi, vb. (a mișca repede; refl., a fierbe, a se agita; refl., a se răsuci; refl., a se fandosi), cu var. rară fîrțîi, fîțcîi (după Cihac, II, 108, aflat în legătură cu ceh. frcati „a se mișca”, sb. fercati „a zburătăci”); fîrțîitor, adj. (care se mișcă); fîțîială, s. f. (agitație, larmă; legănare; moft, nazuri); fiță, s. f. (plevușcă; Arg., moft, nazuri); fițărae, s. f. (Arg., moft, nazuri); fartiții, s. f. pl. (Arg., nazuri); fițuică, s. f. (notițe folosite de elevi pentru a copia la examene; ziar de categorie inferioară), probabil prin confuzia fr. fiche cu fiță, datorită rapidității cu care trebuie consultată (după Tiktin, în legătură cu germ. Fitzel „bucată”). – Din rom. provine rut. facygati (Miklosich, Wander., 14).
Sursa: Dicționarul etimologic român

fî́ț, fî́ța-fî́ța și fî́rța-fî́rța (inter), care arată huĭetu unuĭa care se tot duce și vine: ce tot fîța-fîța pe ușă, măĭ copiĭ? (V. fîțîĭ, hîrț).
Sursa: Dicționaru limbii românești