FA1 s. m. invar. (Muz.) Treapta a patra din gama majoră tip; sunetul și notația corespunzătoare acestei trepte. ♦ Una dintre cheile muzicale. – Din it. fa.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a FA2 interj. v. fă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
FA s. m. inv. (muz.) 1. treapta a patra a gamei diatonice; sunetul și nota corespunzătoare. 2. denumire a uneia dintre cheile muzicale. (< it. fa)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
FA s.m.invar. (Muz.) Treapta a patra din gama majoră tip; sunetul și nota corespunzătoare. ♦ Denumirea uneia dintre cheile muzicale. [< it. fa].
Sursa: Dicționar de neologisme
fa! interj. (pop.) termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex femininSursa: Dicționar de argou al limbii române 1) fa interj. (din fată, cum se vede din vechĭu fa-sa, fata sa). Fam. Vorbă pin [!] care strigĭ o fată saŭ o femeĭe egală saŭ inferioară ție (une-orĭ și cu dispreț): Stăĭ, fa! Fa Ioano! Fa nebuno! – În vest și fă. În Munt. vest fă p. femeĭ și fe p. fete. V. măĭ, bĭa.
Sursa: Dicționaru limbii românești
*2) fa m. Muz. Al patrulea sunet al gameĭ și nota care-l reprezentă [!].
Sursa: Dicționaru limbii românești
FA (‹ it., fr.) s. m. invar. (MUZ.) Denumire a unuia dintre cele șapte sunete ale gamei, corespunzătoare notației literare F. ♦ Denumire a uneia dintre cheile muzicale. ◊ Instrument în fa = instrument transpozitoriu, ale cărui sunete sunt emise cu o cvintă ma jos decât sunt scrise.Sursa: Dicționar enciclopedic fa1 s. m., pl. faSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită fa2/fă (pop.) interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită FA1, fa, s. m. (Muz.) Treapta a patra din gama majoră tip; sunetul și notația corespunzătoare acestei trepte. ♦ Una dintre cheile muzicale. – Din it. fa.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) FA2 interj. Termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex feminin. [Var.: fă interj.] – Scurtat din fa[tă] și influențat de mă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) FĂ interj. (Pop.) Termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex feminin. [Var.: fa interj.] – Scurtat din fa[tă] și influențat de mă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a fă interj. – Formulă generică de adresare pentru femei; fato, femeie. – Var. fa, făi. Origine incertă. După Pușcariu 588, Tiktin, REW 3273, DAR și Scriban, ar fi abreviere de la fată, prin analogie cu mă. Pare mai probabilă der. de la fie, dialectal fiiă, cf. forma înv. fă-sa „fie-sa” citată de Scriban. Iordan, BF, VII, 254, propune drept etimon foemina, care pare mai puțin probabilă. Cuvînt cunoscut în Munt., Mold. și Bucov. (ALR, I, 199); în Mold. mai ales fa. Curent la țară, se consideră vulgarism în limba literară.Sursa: Dicționarul etimologic român
fă! interj. (pop.) termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex femininSursa: Dicționar de argou al limbii române 1) fă imperativu d. fac.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) fă interj. V. fa 1.
Sursa: Dicționaru limbii românești
fă v. fa1Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită fă ! int. strigătul când chemăm o femeie sau o fată. [Scurtat din fată].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
FĂ interj. v. fa.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
fă - Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul face