ELEGÍE, elegii, s. f. 1. Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale; p. ext. plângere, jeluire. 2. Compoziție muzicală cu caracter melancolic, trist. – Din fr. élégie, lat. elegia.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ELEGÍE s. f. 1. poezie lirică în care domină sentimentul de melancolie; (p. ext.) plângere, jeluire. 2. piesă vocală sau instrumentală cu caracter melancolic, trist, nostalgic. (< fr. élégie, lat. elegia, gr. elegeia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ELEGÍE s.f. 1. Poezie lirică cu caracter trist sau duios. ♦ (Fig.) Tristețe; jale, jeluire. 2. Compoziție muzicală cu caracter melancolic. [Gen. -iei. / < fr. élégie, it., lat. elegia, gr. elegeia – cântec trist].
Sursa: Dicționar de neologisme
*elegíe f. (vgr. elegeía, lat. elegía și elegéa. V. elogiŭ). Poezie tristă saŭ duĭoasă. V. doĭnă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ELEGÍE (‹ gr., fr., lat.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice, particularizată inițial (Grecia antică) prin metrică (distihul elegiac), iar ulterior prin conținutul afectiv (melancolie, regret, durere). Au scris e. Teognis, Tirteu, Properțiu, Ovidiu, Chënier, Leopardi, Rilke, Eminescu, Bacovia, I. Vinea ș.a. 2. Piesă muzicală vocală sau instrumentală cu caracter melancolic, nostalgic, trist.Sursa: Dicționar enciclopedic elegíe s. f., art. elegía, g.-d. art. elegíei; pl. elegíi, art. elegíileSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită elegie f. poezie cu coprinsul trist sau duios, cântec de durere și de jale.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ELEGÍE, elegii, s. f. 1. Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale; p. ext. plângere, jeluire. 2. Compoziție muzicală cu caracter melancolic, trist. – Din fr. élégie, lat. elegia.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)