EGÚMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și f. Stareț(ă). – Din ngr. igúmenos.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a egúmen (egúmeni), s. m. – Superior al unei mănăstiri de călugări ortodocși. Erau numiți de episcopi (începînd cu Miron Barnovski, 1627, de călugării înșiși) și prezentați Domnului de Marele Sfetnic sau Logofăt. De la constituția lui Constantin Mavrocordat (1734) au fost desemnați de mitropolit și confirmați de Domnitor. – Var. igumen. Mt. igumin. Ngr. ἠγούμενος, cf. bg. igumen (Conev 108). – Der. egumenie, s. f. (demnitate de egumen), din ngr. ἠγουμενία; egumenesc, adj. (propriu unui egumen).Sursa: Dicționarul etimologic român
egúmen m. (ngr. igúmenos, [d. vgr. ῾égúmenos = ῾egemón, șef], de unde și vsl. igumenŭ. V. egemonie). Stariț, superior de mînăstire.
Sursa: Dicționaru limbii românești
egúmen s. m., pl. egúmeniSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită egumen m. superiorul unei mânăstiri de călugări. [Și igumen: gr. mod. IGŬMENOS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
EGÚMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și f. Stareț. – Din ngr. igúmenos.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)