DUNGÁ, dunghez, vb. I. Tranz. și refl. A face ca un obiect să aibă dungi. ♦ A însemna cu dungi. – Din dungă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a DUNGÁ, dunghez, vb. I. Tranz. și refl. A face ca un obiect să aibă dungi sau a căpăta dungi. ♦ A însemna cu dungi. – Din dungă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
DÚNGĂ, dungi, s. f. 1. Linie vizibilă pe un fond de altă culoare. ♦ Fâșie, dâră. ♦ Cută, încrețitură, zbârcitură a pielii (de pe obraz). 2. Muchie a unui lemn cioplit. ♦ Dunga pantalonului = muchie făcută cu fierul de călcat în lungul pantalonului, în față și în spate. 3. Margine a unor obiecte sau a unor construcții. ♦ Spec. Marginea neascuțită a unor instrumente tăioase. 4. Parte laterală a unui lucru; latură, coastă. ◊ Loc. adv. În dungă = dintr-o parte, într-o parte. ◊ Expr. (Fam.) A fi într-o dungă = a fi nebun, țicnit. A trage clopotul într-o dungă = a trage clopotul izbind limba de o singură parte a lui (pentru a vesti un deces, o alarmă etc.) – Din sl. donga.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a dúngă (dúngi), s. f. – 1. Striație, cută. – 2. Linie, dîră. – 3. Colț, muchie. – 4. Latură, coastă. – 5. (Olt.) Loitră. Sl. dąga „arc” (Cihac, II, 96), cf. bg. dŭgá „arc”, rus. dugá „curcubeu”. – Der. dungat, adj. (vărgat, cu dungi); dungățea, s. f. (varietate de lotus, Lotus tetragonolobus); de-a dungușul, adv. (Trans., de-a berbeleacul); îndunga, vb. (a face cute).Sursa: Dicționarul etimologic român dúngă f., pl. ĭ (vsl. donga, arc, curcubeŭ; bg. dŭgá, rus. dugá, curcubeu). Linie, vargă, trăsătură: postav negru cu dungĭ albe. Margine, muche: dunga patuluĭ. Lature, coastă, parte: se punea pe o dungă și asculta murmuru pădurilor (Agrb. Înt. 7), calu căzu pe dungă (ib. 229). A trage clopotu'n dungă, a-l trage făcînd să izbească limba numaĭ într’o parte: de ce bat într’o dungă clopotu cel știrb? (Adev. Lit. 14 Dec. 1930; 2, 1). A fi într’o dungă (Agrb. Înt. 223), a fi într’o parte, cam nebun. Vechĭ. Olt. Linie genealogică, spița neamuluĭ. V. frunză.
Sursa: Dicționaru limbii românești
dúngă s. f., g.-d. art. dúngii; pl. dungiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită dungă f. 1. linie pe piele, pe stofă, pe marmoră; 2. linie mărginașă, muche, lature: dunga cuțitului mesei, zidului. [Slav. DÕGŬ, arc].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
DÚNGĂ, dungi, s. f. 1. Linie vizibilă pe un fond de altă culoare. ♦ Fâșie, dâră. ♦ Cută, încrețitură, zbârcitură a pielii (de pe obraz). 2. Muchie a unui lemn cioplit. ♦ Dunga pantalonului = muchie făcută cu fierul de călcat în lungul pantalonului, în față și în spate. 3. Margine a unor obiecte sau a unor construcții. ♦ Spec. Marginea neascuțită a unor instrumente tăioase. 4. Parte laterală a unui lucru; latură, coastă. ◊ Loc. adv. În dungă = dintr-o parte, într-o parte. ◊ Expr. (Fam.) A fi într-o dungă = a fi nebun, țicnit. A trage clopotul într-o dungă = a trage clopotul izbind limba de o singură parte a lui (pentru a anunța un deces, o alarmă etc.). – Din sl. donga.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)