Am găsit 30 de definiții pentru cuvantul/cuvintele ducă:

DUCA, Gheorghe, domn al Moldovei (1665-1666, 1668-1672, 1678-1683) și al Țării Românești (1673-1678). Politica sa fiscală excesivă a provocat în Moldova răscoala condusp de Mihalcea Hâncu și Apostol Durac (1671-1672); numit de turci, în 1681, hatman al Ucrainei apusene; ctitor al mănăstirii Cetățuia (Iași, 1669-1672).
Sursa: Dicționar enciclopedic


DUCA (DUCAS), Neofit (1760-1845), savant enciclopedist grec. Prof. și director la Academia Domnească din București (1805-1821).
Sursa: Dicționar enciclopedic

DUCA, Zoltan (1913-1971, n. Nagybrezna, Ungaria), inginer român. Prof. univ. la București. Întemeietorul școlii românești de teoria așchieri și de proiectare a sculelor așchietoare. A elaborat teoria generală analitică a sculelor așchietoare.
Sursa: Dicționar enciclopedic

DUCA 1. Gheorghe D. (1847-1899, n. Galați), inginer român. Prof. univ. la București. Contribuții la organizarea Școlii Naționale de Poduri și Șosele (1881), a transporturilor feroviare române și la lucrările de construcție a portului Constanța. 2. Ion Gheorghe D. (1879-1933, n. București), jurist, publicist și om politic român. Fiul lui D. (1). Orator de mare talent. Director al ziarului „Viitorul” (1911-1914); unul dintre ideologii liberalismului în România, președinte al Partidului Național-Liberal (1930-1933). Unul dintre colab. lui I.I.C. Brătianu în pregătirea diplomatică și politică a reîntregirii României. De mai multe ori ministru și prim-min. (nov.-dec. 1933). A avut un rol important în fundamentarea politicii externe a României, pentru consolidarea statu-quo-ului teritorial. Adversar al mișcării totalitare, a dizolvat Garda de Fier. Asasinat de un comando legionar pe peronul gării Sinaia (29 dec.). Memorii. 3. George I.D. (1905-1985, n. București), diplomat și publicist român. Fiul lui D. (2). Stabilit în S.U.A. (1948). Consilier al Legației române la Stockholm (1943-1946), unde a dus negocieri secrete cu reprezentanții U.R.S.S. și, neoficial, în numele opoziției democrate, cu Aliații și sovieticii (1943-1944), privind ieșirea României din război. Memorii.
Sursa: Dicționar enciclopedic

Duca m. familie bizantină care a dat 3 împărați Constantinopolii (dela 1059-1255).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Duca m. nume a doi Domni ai Moldovei; 1. (Gheorghe), de neam grec din Rumelia, fu mai întâi slugă la un abagiu din Iași, apoi boierit de Vasile Lupu, deveni ginerele lui Dabija-Vodă, după a cărui mazilire urmă pe tronul Moldovei, domnind acolo în 3 rânduri (1666, 1669-1672, 1678-1684) și odată în Muntenia (1674-1678); 2. (Constantin)2, fiul celui precedent și ginerele lui Brâncoveanu, Domnul Moldovei în două rânduri (1693-1696 și 17001704).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

DUCA, Gheorghe, domn al Moldovei (1665-1666, 1668-1672, 1678-1683) și al Țării Românești (1673-1678). Politica sa fiscală excesivă a provocat în Moldova răscoala condusp de Mihalcea Hâncu și Apostol Durac (1671-1672); numit de turci, în 1681, hatman al Ucrainei apusene; ctitor al mănăstirii Cetățuia (Iași, 1669-1672).
Sursa: Dicționar enciclopedic

DUCA (DUCAS), Neofit (1760-1845), savant enciclopedist grec. Prof. și director la Academia Domnească din București (1805-1821).
Sursa: Dicționar enciclopedic

DUCA, Zoltan (1913-1971, n. Nagybrezna, Ungaria), inginer român. Prof. univ. la București. Întemeietorul școlii românești de teoria așchieri și de proiectare a sculelor așchietoare. A elaborat teoria generală analitică a sculelor așchietoare.
Sursa: Dicționar enciclopedic

DUCA 1. Gheorghe D. (1847-1899, n. Galați), inginer român. Prof. univ. la București. Contribuții la organizarea Școlii Naționale de Poduri și Șosele (1881), a transporturilor feroviare române și la lucrările de construcție a portului Constanța. 2. Ion Gheorghe D. (1879-1933, n. București), jurist, publicist și om politic român. Fiul lui D. (1). Orator de mare talent. Director al ziarului „Viitorul” (1911-1914); unul dintre ideologii liberalismului în România, președinte al Partidului Național-Liberal (1930-1933). Unul dintre colab. lui I.I.C. Brătianu în pregătirea diplomatică și politică a reîntregirii României. De mai multe ori ministru și prim-min. (nov.-dec. 1933). A avut un rol important în fundamentarea politicii externe a României, pentru consolidarea statu-quo-ului teritorial. Adversar al mișcării totalitare, a dizolvat Garda de Fier. Asasinat de un comando legionar pe peronul gării Sinaia (29 dec.). Memorii. 3. George I.D. (1905-1985, n. București), diplomat și publicist român. Fiul lui D. (2). Stabilit în S.U.A. (1948). Consilier al Legației române la Stockholm (1943-1946), unde a dus negocieri secrete cu reprezentanții U.R.S.S. și, neoficial, în numele opoziției democrate, cu Aliații și sovieticii (1943-1944), privind ieșirea României din război. Memorii.
Sursa: Dicționar enciclopedic

Duca m. familie bizantină care a dat 3 împărați Constantinopolii (dela 1059-1255).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Duca m. nume a doi Domni ai Moldovei; 1. (Gheorghe), de neam grec din Rumelia, fu mai întâi slugă la un abagiu din Iași, apoi boierit de Vasile Lupu, deveni ginerele lui Dabija-Vodă, după a cărui mazilire urmă pe tronul Moldovei, domnind acolo în 3 rânduri (1666, 1669-1672, 1678-1684) și odată în Muntenia (1674-1678); 2. (Constantin)2, fiul celui precedent și ginerele lui Brâncoveanu, Domnul Moldovei în două rânduri (1693-1696 și 17001704).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

DÚCĂ1 s. f. (De obicei precedat de prep. „de”, „la”, „pe”) Plecare, drum, călătorie. ◊ Expr. A fi pe ducă = a fi pe sfârșite; a fi pe moarte. – Din duce1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DÚCĂ2, duci, s. m. (Înv.) Duce2. – Din ngr. dúkas.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

1) dúcă m., pl. ducĭ, gen. al ducăĭ (ngr. dúkas, de unde și it. duca, duce. Cp. cu rigă). Sec. 18-19. Duce.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) dúcă f. pl. inuzitat ĭ (d. mă duc). Fam. Plecare (numaĭ în locuțiunĭ ca): mĭ-e dor de ducă, staŭ pe ducă, mă pregătesc de ducă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

dúcă (plecare) (în expr.) s. f.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ducă f. ducere, plecare: mi-e gândul tot la ducă POP.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ducă m. duce: Sigmund Bathor a fost un mare ducă AL. [It. DUCA, printr’un intermediar grec modern].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

DÚCĂ1 s. f. (De obicei precedat de prep. „de”, „la”, „pe”) Plecare, drum, călătorie. ◊ Expr. A fi pe ducă = a fi pe sfârșite; a fi pe moarte. – Din duce1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DÚCĂ2, duci, s. m. (Înv.) Duce2. – Din ngr. dúkas.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DÚCĂ1 s. f. (De obicei precedat de prep. „de”, „la”, „pe”) Plecare, drum, călătorie. ◊ Expr. A fi pe ducă = a fi pe sfârșite; a fi pe moarte. – Din duce1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DÚCĂ2, duci, s. m. (Înv.) Duce2. – Din ngr. dúkas.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

1) dúcă m., pl. ducĭ, gen. al ducăĭ (ngr. dúkas, de unde și it. duca, duce. Cp. cu rigă). Sec. 18-19. Duce.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) dúcă f. pl. inuzitat ĭ (d. mă duc). Fam. Plecare (numaĭ în locuțiunĭ ca): mĭ-e dor de ducă, staŭ pe ducă, mă pregătesc de ducă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

dúcă (plecare) (în expr.) s. f.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ducă f. ducere, plecare: mi-e gândul tot la ducă POP.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ducă m. duce: Sigmund Bathor a fost un mare ducă AL. [It. DUCA, printr’un intermediar grec modern].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

DÚCĂ1 s. f. (De obicei precedat de prep. „de”, „la”, „pe”) Plecare, drum, călătorie. ◊ Expr. A fi pe ducă = a fi pe sfârșite; a fi pe moarte. – Din duce1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DÚCĂ2, duci, s. m. (Înv.) Duce2. – Din ngr. dúkas.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

ducă - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul duce

ducă - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul duce