DIHÁNIE, dihănii, s. f. 1. Animal sălbatic; fiară, jivină. 2. Ființă ciudată, monstruoasă; namilă, monstru. 3. Ființă, vietate. [Pl. și: dihanii] – Din sl. dyhanije „răsuflare”.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a dihánie (dihắnii), s. f. – 1. (Înv.) Ființă, animal, vietate. – 2. (Banat) Mulțime, lume. – 3. Fiară, lighioană. – 4. Monstru. Sl. dychanije „respirație, spirit” (Tiktin; Miklosich, Slaw. Elem., 22; Candrea). Cf. bîzdîganie, duh. Cihac, II, 95, se referă greșit la sl. divŭ „minune”, sb., cr. divni „monstru”.Sursa: Dicționarul etimologic român
dihánie f., -ăniĭ (vsl. dyhaniĭe, răsuflare, bg. „răsuflare, vietate, animal”, ca lat. animal, d. ánima, ánimus, suflet, vgr. ánemos, vînt. V. duh, bîzdîganie). Animal monstruos orĭ straniŭ. Fig. Om urît: ce dihanie de om! V. jivină.
Sursa: Dicționaru limbii românești
dihánie (animal) (-ni-e) s. f., art. dihánia (-ni-a), g.-d. art. dihániei; pl. dihắnii, art. dihắniile (-ni-i-)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită dihanie f. 1. animal monstruos, fiară sălbatică: cu o limbă ca de o dihanie turbată ISP.; 2. monstru, minunăție; iată că vede o dihanie de om CR.; 3. porecla țiganului; 4. femeie sau fată foarte urîtă. [Vechiu-rom. dihanie, suflare. («Toată dihania să laude Domnul», Coresi) = slav. DYHANIĬE, suflare: vechiul sens de ființă viețuitoare sau animal în genere s’a restrâns în limba modernă la cel de animal monstru sau fiară răpitoare].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
DIHÁNIE, dihănii, s. f. 1. Animal sălbatic; fiară, jivină. 2. Ființă ciudată, monstruoasă; namilă. 3. Ființă, vietate. [Pl. și: dihanii] – Din sl. dyhanije „răsuflare”.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) DIHÁNIE, dihănii, s. f. 1. Animal sălbatic; fiară, jivină. 2. Ființă ciudată, monstruoasă; namilă, monstru. 3. Ființă, vietate. [Pl. și: dihanii] – Din sl. dyhanije „răsuflare”.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
dihánie (dihắnii), s. f. – 1. (Înv.) Ființă, animal, vietate. – 2. (Banat) Mulțime, lume. – 3. Fiară, lighioană. – 4. Monstru. Sl. dychanije „respirație, spirit” (Tiktin; Miklosich, Slaw. Elem., 22; Candrea). Cf. bîzdîganie, duh. Cihac, II, 95, se referă greșit la sl. divŭ „minune”, sb., cr. divni „monstru”.Sursa: Dicționarul etimologic român dihánie f., -ăniĭ (vsl. dyhaniĭe, răsuflare, bg. „răsuflare, vietate, animal”, ca lat. animal, d. ánima, ánimus, suflet, vgr. ánemos, vînt. V. duh, bîzdîganie). Animal monstruos orĭ straniŭ. Fig. Om urît: ce dihanie de om! V. jivină.
Sursa: Dicționaru limbii românești
dihánie (animal) (-ni-e) s. f., art. dihánia (-ni-a), g.-d. art. dihániei; pl. dihắnii, art. dihắniile (-ni-i-)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită dihanie f. 1. animal monstruos, fiară sălbatică: cu o limbă ca de o dihanie turbată ISP.; 2. monstru, minunăție; iată că vede o dihanie de om CR.; 3. porecla țiganului; 4. femeie sau fată foarte urîtă. [Vechiu-rom. dihanie, suflare. («Toată dihania să laude Domnul», Coresi) = slav. DYHANIĬE, suflare: vechiul sens de ființă viețuitoare sau animal în genere s’a restrâns în limba modernă la cel de animal monstru sau fiară răpitoare].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
DIHÁNIE, dihănii, s. f. 1. Animal sălbatic; fiară, jivină. 2. Ființă ciudată, monstruoasă; namilă. 3. Ființă, vietate. [Pl. și: dihanii] – Din sl. dyhanije „răsuflare”.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)