capắŭ, V. copoŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
capắu, căpăi, (căpău), s.n. – Câine de vânătoare, copoi (ALR 1961: 663): „Cu urechi ca de capăi, / Bate-o, Doamne, că hâdă-i” (Bârlea 1924 II: 162); „Îi căpău negru și se făcea iar om până-n cântatul cocoșilor” (Bilțiu 1999: 301). – Din magh. kopó „copoi„, germ. Kapaun „clapon”.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
CĂPẮU, căpăi, s. m. (Reg.) Copoi (1). – Din magh. kopó.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a căpắu, s.m. – v. capău.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
căpắu, s.n. – v. capău.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
căpắu (reg.) s. m., art. căpắul; pl. căpắi, art. căpắiiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită CĂPẮU, căpăi, s. m. (Reg.) Copoi (1). – Din magh. kopó.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)