CAR1, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros și cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAR s. n. piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris. (după engl. /typewriter/ carriage, fr. chariot)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
car (cáre), s. n. – 1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, mașina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s. f. (car cu două roți; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanța între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de țesut); cărucer, s. m. (înv., căruțaș); cărucior, s. n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruț, s. n. (car, căruță); căruță, s. f. (car), mr., megl. căruță; căruțaș, s. m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruți, vb. (a transporta). Căruță poate fi un sing. analogic de la căruțe, pl. de la dim. normal căruț; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruțe, prin influența aceluiași dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. și Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).Sursa: Dicționarul etimologic român car (cári), s. m. – Specie de insectă mică dăunătoare (Anobium pertinax). – Var. (înv.) cariu. Lat. caries (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 411; REW 1697), sau carius (Pușcariu 293; Candrea-Dens., 259); cf. sp. caronjo, caroncho, arag., port. quara, cat. quer. – Der. cări, vb. (a găuri, a roade, a mînca); cărete, s. m. (car, insectă), pe care Diculescu, Elementele, 455, îl derivă, prin intermediul unei forme ipotetice *scărete, de la gr. σϰαρίς (pentru valoarea de singularizare a suf. -ete, cf. Graur, BL, II, 246-9).Sursa: Dicționarul etimologic român CAR1, care, s. n. 1. Vehicul încăpător cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car de asalt = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva care nu se mulțumește în nici un chip. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic. ◊ Compuse: carul-mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car; ursa-mare; carul-mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit în lupte, jocuri și ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic constând din două stinghii pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
CAR2, cari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, care trăiește în lemn și îl roade (Bostrychus typographus și Anobium pertinax). – Lat. carius (= caries).Sursa: Dicționarul limbii române moderne CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage (fr. chariot).Sursa: Dicționarul limbii române moderne 1) car m. (lat. carius, d. caries, o boală care roade dințiĭ). Larvă de insect [!] în formă de verme [!] albicĭos care trăĭește pe supt scoarța copacilor. (Caru de rădașcă e lung de 2-3 centimetri).
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) car n., pl. e și (est) ă (lat. carrus și carrum, cuv. galic; it. sp. pg. carro, pv. car, fr. char). Un fel de vehicul de dus lucrurĭ grele, foarte întrebuințat de țăraniĭ Românĭ, care înjugă la el boĭ. Conținutu unuĭ car: un car de fîn. Est. Țintar. Constelațiunea urseĭ: caru mare și caru mic (cu acest înțeles și lat. [în glose], sp. și pg. [V. ursă]). Car de triumf, caru în care intraŭ solemn în vechea Romă generaliĭ triunfătorĭ [!]. Car funebru, dric, patașcă (în stilu înalt). A merge ca cu caru cu boĭ, a merge foarte încet. A avea cu caru, a avea din belșug. A căuta acu în caru cu fîn, a căuta un lucru mic într´o imensitate. V. cărulean.
Sursa: Dicționaru limbii românești
3) car, a cărá v. tr. (d. car 2. De aci bg. karam, mîn, mișc). Duc, transport cu caru saŭ și cu alt-ceva, chear cu mînile: a căra lemne în spinare, cu spinarea. Ĭaŭ mult, cărăbănesc: lacomu cară în farfuria luĭ maĭ mult de cît poate mînca. A căra cuĭva la pumnĭ (Iron.), a-ĭ trage mulțĭ pumnĭ. A căra lemne în pădure, a face ceva zadarnic. V. refl. Iron. Mă duc, plec: la pomană se cară toțĭ caliciĭ. Cară-te de aicĭ, pleacă de aicĭ!
Sursa: Dicționaru limbii românești
car1 (insectă) s. m., pl. cariSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită car2 (vehicul) s. n., pl. cáreSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
car3 (parte a mașinii de scris) s. n., pl. cáruriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită c-ar (tempo rapid) conjcț. + vb. aux. (mi-a spus c-ar dori)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită car n. 1. vehicul ce servă de transport (pentru persoane, obiecte și mărfuri); 2. trăsură elegantă: car de triumf, car funebru; 3. conținutul unui car; un car de fân; 4. constelațiunile aproape de polul arctic: Ursa mare si Ursa mică; 5. masa joagărului ce poartă bușteanul de tăiat în scânduri. [Lat: CARRUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
car m. vierme care roade lemnul, pielea, stofa. [Lat. vulg. CARIUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CAR1, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corp păros și picioare scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transport. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); Ursa-Mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și Steaua Polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; Ursa-Mică. ♦ (În Antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a fierăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a-l tăia. – Lat. carrus (cu unele sensuri după fr. char).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
CAR1, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros și cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAR s. n. piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris. (după engl. /typewriter/ carriage, fr. chariot)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
car (cáre), s. n. – 1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, mașina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s. f. (car cu două roți; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanța între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de țesut); cărucer, s. m. (înv., căruțaș); cărucior, s. n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruț, s. n. (car, căruță); căruță, s. f. (car), mr., megl. căruță; căruțaș, s. m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruți, vb. (a transporta). Căruță poate fi un sing. analogic de la căruțe, pl. de la dim. normal căruț; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruțe, prin influența aceluiași dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. și Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).Sursa: Dicționarul etimologic român car (cári), s. m. – Specie de insectă mică dăunătoare (Anobium pertinax). – Var. (înv.) cariu. Lat. caries (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 411; REW 1697), sau carius (Pușcariu 293; Candrea-Dens., 259); cf. sp. caronjo, caroncho, arag., port. quara, cat. quer. – Der. cări, vb. (a găuri, a roade, a mînca); cărete, s. m. (car, insectă), pe care Diculescu, Elementele, 455, îl derivă, prin intermediul unei forme ipotetice *scărete, de la gr. σϰαρίς (pentru valoarea de singularizare a suf. -ete, cf. Graur, BL, II, 246-9).Sursa: Dicționarul etimologic român CAR1, care, s. n. 1. Vehicul încăpător cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car de asalt = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva care nu se mulțumește în nici un chip. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic. ◊ Compuse: carul-mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car; ursa-mare; carul-mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit în lupte, jocuri și ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic constând din două stinghii pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
CAR2, cari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, care trăiește în lemn și îl roade (Bostrychus typographus și Anobium pertinax). – Lat. carius (= caries).Sursa: Dicționarul limbii române moderne CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage (fr. chariot).Sursa: Dicționarul limbii române moderne 1) car m. (lat. carius, d. caries, o boală care roade dințiĭ). Larvă de insect [!] în formă de verme [!] albicĭos care trăĭește pe supt scoarța copacilor. (Caru de rădașcă e lung de 2-3 centimetri).
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) car n., pl. e și (est) ă (lat. carrus și carrum, cuv. galic; it. sp. pg. carro, pv. car, fr. char). Un fel de vehicul de dus lucrurĭ grele, foarte întrebuințat de țăraniĭ Românĭ, care înjugă la el boĭ. Conținutu unuĭ car: un car de fîn. Est. Țintar. Constelațiunea urseĭ: caru mare și caru mic (cu acest înțeles și lat. [în glose], sp. și pg. [V. ursă]). Car de triumf, caru în care intraŭ solemn în vechea Romă generaliĭ triunfătorĭ [!]. Car funebru, dric, patașcă (în stilu înalt). A merge ca cu caru cu boĭ, a merge foarte încet. A avea cu caru, a avea din belșug. A căuta acu în caru cu fîn, a căuta un lucru mic într´o imensitate. V. cărulean.
Sursa: Dicționaru limbii românești
3) car, a cărá v. tr. (d. car 2. De aci bg. karam, mîn, mișc). Duc, transport cu caru saŭ și cu alt-ceva, chear cu mînile: a căra lemne în spinare, cu spinarea. Ĭaŭ mult, cărăbănesc: lacomu cară în farfuria luĭ maĭ mult de cît poate mînca. A căra cuĭva la pumnĭ (Iron.), a-ĭ trage mulțĭ pumnĭ. A căra lemne în pădure, a face ceva zadarnic. V. refl. Iron. Mă duc, plec: la pomană se cară toțĭ caliciĭ. Cară-te de aicĭ, pleacă de aicĭ!
Sursa: Dicționaru limbii românești
car1 (insectă) s. m., pl. cariSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită car2 (vehicul) s. n., pl. cáreSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
car3 (parte a mașinii de scris) s. n., pl. cáruriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită c-ar (tempo rapid) conjcț. + vb. aux. (mi-a spus c-ar dori)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită car n. 1. vehicul ce servă de transport (pentru persoane, obiecte și mărfuri); 2. trăsură elegantă: car de triumf, car funebru; 3. conținutul unui car; un car de fân; 4. constelațiunile aproape de polul arctic: Ursa mare si Ursa mică; 5. masa joagărului ce poartă bușteanul de tăiat în scânduri. [Lat: CARRUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
car m. vierme care roade lemnul, pielea, stofa. [Lat. vulg. CARIUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CAR1, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corp păros și picioare scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transport. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); Ursa-Mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și Steaua Polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; Ursa-Mică. ♦ (În Antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a fierăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a-l tăia. – Lat. carrus (cu unele sensuri după fr. char).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
CAR1, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros și cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAR s. n. piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris. (după engl. /typewriter/ carriage, fr. chariot)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
car (cáre), s. n. – 1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, mașina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s. f. (car cu două roți; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanța între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de țesut); cărucer, s. m. (înv., căruțaș); cărucior, s. n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruț, s. n. (car, căruță); căruță, s. f. (car), mr., megl. căruță; căruțaș, s. m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruți, vb. (a transporta). Căruță poate fi un sing. analogic de la căruțe, pl. de la dim. normal căruț; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruțe, prin influența aceluiași dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. și Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).Sursa: Dicționarul etimologic român car (cári), s. m. – Specie de insectă mică dăunătoare (Anobium pertinax). – Var. (înv.) cariu. Lat. caries (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 411; REW 1697), sau carius (Pușcariu 293; Candrea-Dens., 259); cf. sp. caronjo, caroncho, arag., port. quara, cat. quer. – Der. cări, vb. (a găuri, a roade, a mînca); cărete, s. m. (car, insectă), pe care Diculescu, Elementele, 455, îl derivă, prin intermediul unei forme ipotetice *scărete, de la gr. σϰαρίς (pentru valoarea de singularizare a suf. -ete, cf. Graur, BL, II, 246-9).Sursa: Dicționarul etimologic român CAR1, care, s. n. 1. Vehicul încăpător cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car de asalt = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva care nu se mulțumește în nici un chip. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic. ◊ Compuse: carul-mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car; ursa-mare; carul-mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit în lupte, jocuri și ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic constând din două stinghii pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
CAR2, cari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, care trăiește în lemn și îl roade (Bostrychus typographus și Anobium pertinax). – Lat. carius (= caries).Sursa: Dicționarul limbii române moderne CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage (fr. chariot).Sursa: Dicționarul limbii române moderne 1) car m. (lat. carius, d. caries, o boală care roade dințiĭ). Larvă de insect [!] în formă de verme [!] albicĭos care trăĭește pe supt scoarța copacilor. (Caru de rădașcă e lung de 2-3 centimetri).
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) car n., pl. e și (est) ă (lat. carrus și carrum, cuv. galic; it. sp. pg. carro, pv. car, fr. char). Un fel de vehicul de dus lucrurĭ grele, foarte întrebuințat de țăraniĭ Românĭ, care înjugă la el boĭ. Conținutu unuĭ car: un car de fîn. Est. Țintar. Constelațiunea urseĭ: caru mare și caru mic (cu acest înțeles și lat. [în glose], sp. și pg. [V. ursă]). Car de triumf, caru în care intraŭ solemn în vechea Romă generaliĭ triunfătorĭ [!]. Car funebru, dric, patașcă (în stilu înalt). A merge ca cu caru cu boĭ, a merge foarte încet. A avea cu caru, a avea din belșug. A căuta acu în caru cu fîn, a căuta un lucru mic într´o imensitate. V. cărulean.
Sursa: Dicționaru limbii românești
3) car, a cărá v. tr. (d. car 2. De aci bg. karam, mîn, mișc). Duc, transport cu caru saŭ și cu alt-ceva, chear cu mînile: a căra lemne în spinare, cu spinarea. Ĭaŭ mult, cărăbănesc: lacomu cară în farfuria luĭ maĭ mult de cît poate mînca. A căra cuĭva la pumnĭ (Iron.), a-ĭ trage mulțĭ pumnĭ. A căra lemne în pădure, a face ceva zadarnic. V. refl. Iron. Mă duc, plec: la pomană se cară toțĭ caliciĭ. Cară-te de aicĭ, pleacă de aicĭ!
Sursa: Dicționaru limbii românești
car1 (insectă) s. m., pl. cariSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită car2 (vehicul) s. n., pl. cáreSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
car3 (parte a mașinii de scris) s. n., pl. cáruriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită c-ar (tempo rapid) conjcț. + vb. aux. (mi-a spus c-ar dori)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită car n. 1. vehicul ce servă de transport (pentru persoane, obiecte și mărfuri); 2. trăsură elegantă: car de triumf, car funebru; 3. conținutul unui car; un car de fân; 4. constelațiunile aproape de polul arctic: Ursa mare si Ursa mică; 5. masa joagărului ce poartă bușteanul de tăiat în scânduri. [Lat: CARRUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
car m. vierme care roade lemnul, pielea, stofa. [Lat. vulg. CARIUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CAR1, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corp păros și picioare scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transport. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); Ursa-Mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și Steaua Polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; Ursa-Mică. ♦ (În Antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a fierăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a-l tăia. – Lat. carrus (cu unele sensuri după fr. char).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
CAR1, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros și cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAR s. n. piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris. (după engl. /typewriter/ carriage, fr. chariot)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
car (cáre), s. n. – 1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, mașina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s. f. (car cu două roți; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanța între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de țesut); cărucer, s. m. (înv., căruțaș); cărucior, s. n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruț, s. n. (car, căruță); căruță, s. f. (car), mr., megl. căruță; căruțaș, s. m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruți, vb. (a transporta). Căruță poate fi un sing. analogic de la căruțe, pl. de la dim. normal căruț; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruțe, prin influența aceluiași dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. și Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).Sursa: Dicționarul etimologic român car (cári), s. m. – Specie de insectă mică dăunătoare (Anobium pertinax). – Var. (înv.) cariu. Lat. caries (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 411; REW 1697), sau carius (Pușcariu 293; Candrea-Dens., 259); cf. sp. caronjo, caroncho, arag., port. quara, cat. quer. – Der. cări, vb. (a găuri, a roade, a mînca); cărete, s. m. (car, insectă), pe care Diculescu, Elementele, 455, îl derivă, prin intermediul unei forme ipotetice *scărete, de la gr. σϰαρίς (pentru valoarea de singularizare a suf. -ete, cf. Graur, BL, II, 246-9).Sursa: Dicționarul etimologic român CAR1, care, s. n. 1. Vehicul încăpător cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car de asalt = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva care nu se mulțumește în nici un chip. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic. ◊ Compuse: carul-mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car; ursa-mare; carul-mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit în lupte, jocuri și ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic constând din două stinghii pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
CAR2, cari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, care trăiește în lemn și îl roade (Bostrychus typographus și Anobium pertinax). – Lat. carius (= caries).Sursa: Dicționarul limbii române moderne CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage (fr. chariot).Sursa: Dicționarul limbii române moderne 1) car m. (lat. carius, d. caries, o boală care roade dințiĭ). Larvă de insect [!] în formă de verme [!] albicĭos care trăĭește pe supt scoarța copacilor. (Caru de rădașcă e lung de 2-3 centimetri).
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) car n., pl. e și (est) ă (lat. carrus și carrum, cuv. galic; it. sp. pg. carro, pv. car, fr. char). Un fel de vehicul de dus lucrurĭ grele, foarte întrebuințat de țăraniĭ Românĭ, care înjugă la el boĭ. Conținutu unuĭ car: un car de fîn. Est. Țintar. Constelațiunea urseĭ: caru mare și caru mic (cu acest înțeles și lat. [în glose], sp. și pg. [V. ursă]). Car de triumf, caru în care intraŭ solemn în vechea Romă generaliĭ triunfătorĭ [!]. Car funebru, dric, patașcă (în stilu înalt). A merge ca cu caru cu boĭ, a merge foarte încet. A avea cu caru, a avea din belșug. A căuta acu în caru cu fîn, a căuta un lucru mic într´o imensitate. V. cărulean.
Sursa: Dicționaru limbii românești
3) car, a cărá v. tr. (d. car 2. De aci bg. karam, mîn, mișc). Duc, transport cu caru saŭ și cu alt-ceva, chear cu mînile: a căra lemne în spinare, cu spinarea. Ĭaŭ mult, cărăbănesc: lacomu cară în farfuria luĭ maĭ mult de cît poate mînca. A căra cuĭva la pumnĭ (Iron.), a-ĭ trage mulțĭ pumnĭ. A căra lemne în pădure, a face ceva zadarnic. V. refl. Iron. Mă duc, plec: la pomană se cară toțĭ caliciĭ. Cară-te de aicĭ, pleacă de aicĭ!
Sursa: Dicționaru limbii românești
car1 (insectă) s. m., pl. cariSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită car2 (vehicul) s. n., pl. cáreSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
car3 (parte a mașinii de scris) s. n., pl. cáruriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită c-ar (tempo rapid) conjcț. + vb. aux. (mi-a spus c-ar dori)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită car n. 1. vehicul ce servă de transport (pentru persoane, obiecte și mărfuri); 2. trăsură elegantă: car de triumf, car funebru; 3. conținutul unui car; un car de fân; 4. constelațiunile aproape de polul arctic: Ursa mare si Ursa mică; 5. masa joagărului ce poartă bușteanul de tăiat în scânduri. [Lat: CARRUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
car m. vierme care roade lemnul, pielea, stofa. [Lat. vulg. CARIUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CAR1, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corp păros și picioare scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transport. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); Ursa-Mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și Steaua Polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; Ursa-Mică. ♦ (În Antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a fierăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a-l tăia. – Lat. carrus (cu unele sensuri după fr. char).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.); strigăt cu care se alungă unele păsări. ◊ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală. Că-i câr, că-i mâr, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a câr interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită câr ! int. strigătul cioarei și al găinei.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.); strigăt cu care se alungă unele păsări. ◊ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală. Că-i câr, că-i mâr, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
car - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul căra
car - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul căra