Am găsit 7 definiții pentru cuvantul/cuvintele cur:

CUR, cururi, s. n. (Pop.) Șezut, popou. – Lat. culus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


cur (cúruri), s. n.1. Șezut, fund. – 2. Anus. – 3. Buci. – 4. Fund, parte posterioară sau inferioară a unor obiecte. – Mr., megl., istr. cur. Lat. cūlus (Pușcariu 453; Candrea-Dens., 450; REW 2984; DAR); cf., it. sp. culo, prov., fr., cat. cul, port. cú.Der. curar, s. n. (opritoare la ham); curos (var. cureș), adj. (cu fundul mare); curimănos, adj. (cu bucile mari).
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) cur n., pl. urĭ (lat. cûlus, it. sp. culo, fr. pv. cat. cul, pg. cu). Triv. Partea din apoĭ [!] a corpuluĭ animalelor. Fund: curu paharuluĭ. Coadă: curu căruțeĭ. Pupă: curu corăbiiĭ. Culată: curu tunuluĭ. Pl. m. curĭ (Iron.). Cur mare. A sta saŭ a ședea în cur, a ședea pe partea posterioară a corpuluĭ. Cur de găină, pecingine.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) cur, a v. tr. (lat. curare, a îngriji, maĭ degrabă de cît [!] d. côlare, a strecura. V. curat, scur, strecor). Vechĭ. Azĭ vest. Curăț, aleg ce e curat orĭ bun: a cura porumb (a-l dezghĭoca). V. intr. Curg (ca fr. couler, a curge, și courir, a alerga [le sang dans les veines, sîngele´n vine]).
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) cur, curs, a cúre v. intr. (ca și curg). Vechĭ. Alerg, mă duc. Azĭ. Hațeg. Alerg. Curg (GrS. 1937, 146 și 186).
Sursa: Dicționaru limbii românești

cur (pop.) s. n., pl. cúruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

CUR, cururi, s. n. (Pop.) Șezut, popou. – Lat. culus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

cur - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul cura

cur - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul cura

cur - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul cure