Am găsit 34 de definiții pentru cuvantul/cuvintele cum, se, zice, Perna, dai, perina:

CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit?Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat?Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... (Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! dá de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.) Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim? 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.) Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor.Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată.Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, va să zică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine.Lat. quomo[do].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


cum adv. și conj.1. În ce fel? (funcție modală, servește pentru interogație directă sau indirectă): cum ai făcut? (Ispirescu). – 2. Ce? (adv. inter., prin care se răspunde la o chemare sau o întrebare, așteptîndu-se mai multe lămuriri). – 3. (Funcție emfatică, în propoziții interogative sau exclamative): cum să nu știu? (Creangă), cum vîjîie codrul! (Coșbuc). – 4. De ce? (funcție cauzală): cum s-o părăsesc? (Popular Jarnik). – 5. Cît (funcție comparativă): cumu mai curund (Dosoftei), urmat de un comparativ, astăzi se preferă cît.6. La fel ca (funcție comparativă): ai fost om cum sunt și dînșii (Eminescu). – 7. În felul în care (funcție comparativă emfatică): tăia cum se taie (Fundescu); las-să mă cheme cum m-a chemat (Creangă). – 8. Așa precum (funcție explicativă întemeiată pe funcția comparativă): cum zice Scriptura (Coresi). – 9. Cînd, pe cînd (funcție temporală): cum venea, cît de colo vede cele două capete (Creangă). – 10. Cînd, îndată ce (funcție temporală): cum au văzut apa, cum au năvălit (M. Costin). 11. (Înv.) Ca să (funcție finală, cu conjunctivul): își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba (Ispirescu). – 12. Funcție conjunctivă, ma ales împreună cu că: din inima lui simte un copac cum că răsare (Eminescu). – Mr., megl., istr. cum. Lat. quomo(do) (Diez, I, 135; Pușcariu 439; Candrea-Dens., 433; REW 6972; DAR); cf. it. come, prov. co(m), fr. comme, sp., port. como. V. și Gamillscheg, s.v. comme, și J. Vising, Quomodo in den rom. Sprachen, în Abhandlungen A. Tobler, Halle 1895, p. 113-23. Comp. cum se cade, adv., adj. (în mod cinstit; cinstit; perfect), care uneori se scrie într-un singur cuvînt, se întemeiază pe vb. a se cădea, „a se cuveni”; cumva, adv. (oarecum; poate, posibil, eventual), cu va de la vb. vrea (nu cumva?); necum, adv. (nici măcar; chiar mai puțin); oarecum, adv. (într-un fel; puțin, ușor); oricum, adj. (în orice fel, indiferent cum), cu var. orișicum; precum, conj. (așa cum; după), cu prep. pre.
Sursa: Dicționarul etimologic român

cum adv. (lat. quómodo, d. quo, în care, și modo, mod; it. come, pv. vfr. com, nfr. comme, sp. pg. como). 1) În ce mod, în ce fel: cum staĭ? 2) De ce: cum m´a găsit tocmaĭ pe mine să mă mustre? 3) Îndată ce, imediat ce: cum l-a văzut, l-a și prins. 4) Că, cum că (Vechĭ): știa cum este puțină oaste, arătîndu-se cum este de față (Cost. 1, 271 și 272). 5) Unit c´un verb, e echivalent c´un part. în ac.: l-am văzut cum trecea (= trecînd, cînd trecea, că trecea). 6) Cît de mult, ce mult, ce tare, ce fel (ce bine, ce prost): Cum pleoscăĭaŭ valurile! Cum a´mbătrînit! Cum se bucura! Cum se răstea! Cum scrie de bine, de răŭ, de prost! Nicĭ de cum, de loc, cît de puțin: nu mă tem nicĭ de cum. Cum dă Dumnezeŭ, la noroc, la întîmplare, ca vaĭ de lume, prost: era îmbrăcat cum a dat Dumnezeŭ. Ba bine că nu, de sigur, se´nțelege: L-aĭ prins? Ba bine că nu! Cum nu, cum să nu, cum de nu?, da, de sigur, de ce nu?: Vreĭ o cafea? Cum nu? – Fals cum îld. fiind-că (după fr. comme): și cum nu știam (corect fiind-că nu știam), n´am venit. Cum că îld. că, V. că.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cum adv., conjcț.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cum adv. 1. exprimă modul, în ce chip: cum s’au petrecut lucrurile; nici de cum, de loc; 2. mirarea, cât de mult: cum a îmbătrânit! cum de nu! 3. momentul imediat, îndată ce: cum l’a văzut; 4. cumva, exprimă o bănueală, o negațiune sau condițiune îndoelnică: nu cumva mergi acolo? (Lat. QUOMODO].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit?Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat?Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... {Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! dá de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.). Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim?. 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.). Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor.Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată.Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, vasăzică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg ? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine.Lat. quomo[do].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PÉRINĂ s. f. v. pernă.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

pérină, V. pernă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

pérină, -i, -e, s.f. – Butuci groși din lemn de stejar, pe care se reazămă stâlpii (porților), atunci când aceștia nu sunt îngropați în pământ (Nistor 1977: 22). – Din sl. perina, din pero „pană” (Cihac, Conev cf. DER).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

perină f. Mold. V. pernă.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PÉRINĂ s.f v. pernă.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PÉRNĂ, perne, s. f. 1. Obiect confecționat din două bucăți dreptunghiulare sau pătrate de țesătură de bumbac, lână etc., cusute între ele, având în interior fulgi, lână, puf etc., și pe care, de obicei, cineva își pune capul când se culcă. ◊ Pernă electrică = obiect in formă de pernă (1) plată, în care se găsesc rezistențe electrice izolate și releuri de protecție, întrebuințat ca termofor. Pernă de călcat = ustensilă auxiliară asemănătoare cu perna (1), care se folosește la călcatul obiectelor de îmbrăcăminte, în special al mânecilor, piepților, umerilor. 2. Obiect de tapițerie format dintr-un fel de sac umplut cu păr, cu iarbă-de-mare etc., adesea prevăzut cu arcuri, care se așază pe scaune, pe băncile unui automobil etc. 3. (În sintagma) Pernă de aer = curent de aer antrenat între două suprafețe aflate în mișcare relativă și care servește ca lubrifiant. [Var.: (pop.) pérină s. f.] – Din scr. perina.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

pérnă (pérne), s. f.1. Căpătîi, obiect pe care se pune capul la culcare. – 2. Obiect de tapiserie (de sofa, de automobil etc.). – Var. perină. Sl. perina, din pero „pană” (Cihac, II, 251; Conev 61), cf. perie și sb. perina, bg. pernica (› mr. perniță). – Der. perniță (var. perinuță), s. f. (pernă mică); perinoc, s. n. (piesă de lemn la podul osiei carului, piesă pe care se sprijină broasca de la roata morii); împerina, vb. (a pune perne).
Sursa: Dicționarul etimologic român

pérnă f., pl. e și (nord) pérină f., pl. e și ĭ (vsl. perina, pernă, pat de perne, d. pero, pană; sîrb. perina, bg. pérnica, rut. rus. perina. V. perie, perinoc). Sac umplut cu pene, lînă, păr saŭ paĭe făcut ca să-țĭ rezemĭ capu cînd dormĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

pérnă s. f., g.-d. art. pérnei; pl. pérne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pernă f. 1. un fel de sac umplut cu pene, păr sau puf, de rezemat, de odihnit ori de culcat; 2. strat de lemn (la roata morii). [Mold. perină = slav. PERINA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PÉRNĂ, perne, s. f. 1. Obiect confecționat din două bucăți dreptunghiulare sau pătrate de țesătură de bumbac, lână etc., cusute între ele, având în interior fulgi, lână, puf etc., și pe care, de obicei, cineva își pune capul când se culcă. ◊ Pernă electrică = obiect în formă de pernă (1) plată, în care se găsesc rezistențe electrice izolate și releuri de protecție, folosit ca termofor. Pernă de călcat = ustensilă auxiliară asemănătoare cu perna (1), care se folosește la călcatul obiectelor de îmbrăcăminte, în special a mânecilor, piepților, umerilor. 2. Obiect de tapițerie, format dintr-un fel de sac umplut cu păr, cu iarbă-de-mare etc., adesea prevăzut cu arcuri, care se așază pe scaune, pe băncile unui automobil etc. 3. (În sintagma) Pernă de aer = curent de aer antrenat între două suprafețe aflate în mișcare relativă și care servește ca lubrifiant. [Var.: (pop.) pérină s.f] – Din sb perina.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SE pron. refl. 1. (Arată că persoana care face lucrarea este și aceea care o suferă) Se ascunde sub pod. 2. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) ◊ Se îmbolnăvi de ochi. 3. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce) Se ghiontesc. 4. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice) S-a luptat cu zmeul. 5. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale) Să se dea dispoziții. – Din lat. se.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SEÑÓR s.m. Domn. [Pron. -nior. / < sp. señor].
Sursa: Dicționar de neologisme

SEÑÓRA s.f. Doamnă. [Pron. se-nio-. / < sp. señora].
Sursa: Dicționar de neologisme

SEÑORÍTA s.f. Domnișoară. [Pron. se-nio-. / < sp. señorita].
Sursa: Dicționar de neologisme

se pron. refl. – Arată că persoana care îndeplinește o acțiune este și aceea care o suferă. – Var. Munt. să. Mr. se. Lat. se (REW 7761), conservat în toate limbile romanice. Ca și în sp. are și valoare de pron. nehotărît: se spune = fr. on dit; șade cum se șade = „șade ca toată lumea”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

Se, simbol chimic pentru seleniu.
Sursa: Dicționar enciclopedic

se, se-, -se v. síne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) se pron. V. să 1.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) se conj. V. să 2.
Sursa: Dicționaru limbii românești

se pr. 1. reflexiv: se laudă; 2. impersonal: se zice. [Lat. SE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SE pron. refl. 1. (Arată că persoana care face lucrarea este și aceea care o suferă) Se ascunde sub pod. 2. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) Se îmbolnăvi de ochi. 3. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce) Se ghiontesc. ♦ (Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice) S-a luptat cu zmeul. 5. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale) Să se dea dispoziții.Lat. se.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ZÍCE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ◊ Expr. Cât ai zice pește = într-o clipă, imediat, îndată. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea...; b) așadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. ♦ A promite, a făgădui. ♦ A răspunde, a riposta; a invoca. Mai zi dacă ai ce. ♦ A reproșa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice.Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toți vor zice cum vrei tu.Expr. () bine zici! = bună idee! așa este. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem; b) de exemplu. Vino, să zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa, numai ca să zică și el că face o treabă. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ◊ Impers. O fată ce-i zice Maria.Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

zíce (-c, -is), vb.1. A spune. – 2. A afirma, a asigura. – 3. A vorbi, a pronunța. – 4. A se ruga. – 5. A citi, a declama, a recita. – 6. A cînta. – 7. A celebra, a oficia. – 8. A suna un instrument. – 9. A obiecta, a critica. – 10. A pretinde, a susține. – 11. A crede, a gîndi. – 12. A numi, a porecli. – 13. (Refl.) A se chema. – 14. (Refl.) A se presupune, a trece drept. – Mr. dzîc, dzîșu, dzițeare; megl. zic, ziș, ziceri; istr. zic, zis. Lat. dῑcēre (Pușcariu 1941; REW 8268; Popinceanu, ZRPh., LVI, 236), cf. it. dicere, gt. dire, sp. decir.Der. zicală, s. f. (proverb; formulă magică; bucată muzicală); zicălaș (var. zicălău, zicaș), s. m. (lăutar); zicătoare, s. f. (proverb; bucată muzicală); zicătură, s. f. (proverb; bucată muzicală); zicere, s. f. (zicală; expresie); zicător, s. m. (lăutar); zisă, s. f. (afirmație; proverb); prezice, vb., format după fr. prédire; cf. contrazice. Cică, adv. (după cum se spune, se pare), este o simplă abreviere a lui zice că, cf. calabr. cica.
Sursa: Dicționarul etimologic român

zíce (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zic, 1 pl. zícem, 2 pl. zićeți, perf. s. 1 sg. ziséi, 1 pl. zíserăm; imper. 2 sg. zi, neg. nu zíce; part. zis
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ZÍCE, zic, vb. III. Tranz. (În concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare; p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. ◊ Expr. Cât ai zice pește = într-o clipită, imediat. A zice zău = a se jura. A zice nu (sau ba) = a refuza, a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea. Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dânsul (ISPIRESCU); b) deci. Va să zică pleci.Mai bine zicând = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ♦ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara, a spune (ceva); a susține, a pretinde. ♦ A promite, a afirma. Zis-a maica că mi-a face Un pieptar (JARNÍK-BÎRSEANU). ♦ A răspunde, a riposta; a opune. Nu-i așa jupâneșică? – Mai zi dacă ai ce (CREANGĂ). ♦ A reproșa, a obiecta. Bun suflet de om este, n-am ce zice (CREANGĂ). ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. Fosta-i și d-ta la tinerețe, nu zic (CREANGĂ). ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. ◊ (Intranz.) Boierii toți vor zice cum zice domnitorul (ALECSANDRI). ◊ Expr. (Că) bine zici! = bună idee! ai dreptate. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane? (DUMITRIU); b) așadar, prin urmare. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea (DUMITRIU). Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme (DELAVRANCEA); b) de exemplu. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă (ISPIRESCU). 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui. ◊ Impers. Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat (SBIERA). ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

ZÍCE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ◊ Expr. Cât ai zice pește = într-o clipă, imediat, îndată. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea...; b) așadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a menționa, a relata. ◊ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. ♦ A promite, a făgădui. ♦ A răspunde, a riposta; a invoca. Mai zi dacă ai ce. ♦ A reproșa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice.Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toți vor zice cum vrei tu.Expr. (Că) bine zici! = bună idee! așa este. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem; b) de exemplu. Vino, să zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa, numai ca să zică și el că face o treabă. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ◊ Impers. O fată ce-i zice Maria.Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

zice v. 1. a rosti prin vorbe: zi să vie; 2. a cânta: doine cari zic de dor AL. ce cu fluierul îți zice EM.; 3. a exprima prin scris: ce zicea în scrisoarea ta ? 4. a ordona, a consilia: le-am zis să plece; 5. a crede, a socoti: ce zici de purtarea lui ? [Lat. DICERE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Forme flexionare:

cum - Invariabil - pentru cuvantul cum

dai - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul da

dai - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul da

dai - Verb, Indicativ, prezent, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul da

se - Pronume, Nominativ-Acuzativ, plural, feminin - pentru cuvantul sine

perina - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul perină

perină - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul perină

perna - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul pernă

pernă - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul pernă

se - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, feminin - pentru cuvantul sine

se - Pronume, Nominativ-Acuzativ, plural, masculin - pentru cuvantul sine

se - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, masculin - pentru cuvantul sine

zice - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul zice

zice - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul zice

perină - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul perină

pernă - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul pernă

se - Formă unică - pentru cuvantul se