Am găsit 80 de definiții pentru cuvantul/cuvintele cum, se, scrie, de, acord, legat:

ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) (Plată sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, număr, gen sau caz a) formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


ACÓRD s.n. 1. Comunitate de vederi asupra unui punct determinat într-o înțelegere; învoire, înțelegere. 2. Tratat, convenție între state, care reglementează domenii determinate ale colaborării internaționale. 3. Remunerare a muncii prestate, fixată pe unitatea de produs realizat. ◊ Acord global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă nemijlocit mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate. 4. Raport între două sau mai multe cuvinte ale căror forme trebuie să concorde potrivit genului, numărului, cazului, conjugării etc. 5. Armonie a mai multor sunete muzicale produse în același timp. ♦ Disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale și înlănțuirii lor. ♦ (Fiz.) Sintonie. [Cf. fr. accord, it. accordo].
Sursa: Dicționar de neologisme

ACÓRD s. n. 1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare. ♦ a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înțelegere; b) în unanimitate. 2. înțelegere privitoare la relațiile de colaborare și de cooperare între state, partide politice, organizații. 3. formă de retribuție a muncii prestate. ♦ ~ global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate. 4. concordanță în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice. 5. (fiz.) egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie (1). 6. (muz.) reunire a cel puțin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale. (< fr. accord, it. accordo)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

acórd (acórduri), s. n. – Înțelegere, învoială. < Fr. accord.Der. (din fr.) acorda, vb. (a da, a oferi); acordabil, adj. (care poate fi acordat); acordeon, s. n. (armonică, instrument muzical); acordeonist, s. m. (persoană care cîntă la acordeon); acordar, s. m. (acordor); acordor, s. m. (persoană care se ocupă cu acordarea unor instrumente muzicale).
Sursa: Dicționarul etimologic român

ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, consimțământ la ceva. ♦ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). A cădea de acord = a ajunge la o înțelegere deplină (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. Convenție (internațională) care stabilește relațiile reciproce dintre părți, privind drepturile și îndatoririle lor. 3. (În expr.) (Plată sau salariu) în acord = (sistem de remunerare) în raport cu cantitatea de produs realizat. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată în acord. 4. Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, număr, gen sau caz) între cuvinte legate prin raporturi de determinare. 5. Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Fr. accord.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

*acórd n., pl. urĭ (fr. accord). Conformitate de sentimente, învoĭală, înțelegere: a fi de acord cu cineva. Armonie: acord între gest și cuvinte. Gram. Raport al cuvintelor, concordanță. Muz. Unirea armonică a maĭ multor sunete: acord perfect.
Sursa: Dicționaru limbii românești

*acórd și -éz, a v. tr. (fr. accorder). Pun în acord: acordez doĭ adversarĭ. Conced, daŭ: acord un răgaz, o grație. Gram. Pun cuvintele în concordanță: acord sibiectu cu predicatu. Muz. Potrivesc vocea cu sunetele unuĭ instrument, potrivesc sunetele coardelor unuĭ instrument: acordez vioara.
Sursa: Dicționaru limbii românești


acórd s. n., pl. acórduri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

acord n. 1. consimțire, învoială; de acord, ne-am înțeles; 2. Gram. relațiune între mai multe vorbe: acordul articolului cu substantivul său; 3. Muz. împreunarea mai multor sunete auzite deodată și formând armonie; 4. fig. pl. sunete melodioase, versuri (mai cu seamă lirice): duios era și gingaș acordul îngeresc AL.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. ◊ Acord-cadru = înțelegere între parteneri sociali, care servește ca model înțelegerilor ulterioare mai detaliate. ♦ Concordanță, potrivire (în păreri, atitudini etc.). ♦ Aprobare, acceptare. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) Plată (sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. (Gram.) Concordanță (în persoană, număr, gen sau caz) a formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

AĆORD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoire, consimțământ mutual la ceva. Nu există problemă litigioasă care să nu poată fi rezolvată pe cale pașnică, prin acordul părților interesate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2634. ◊ E x p r. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva), a fi de părere să..., a aproba. A fi de acord (cu cineva) sau a se alia în acord eu cineva = a fi de aceeași părere cu cineva. În înfăptuirea politicii sale de pace, Uniunea Sovietică se află în deplin acord cu celelalte state democratice, iubitoare de pace. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 22. A cădea de acord = a ajunge sau a fi ajuns la o înțelegere deplină, la un punct de vedere comuni De acord! = bine ! așa să fie! ne-am înțeles ! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere, în deplină armonie. 2. Convenție, de obicei cu caracter internațional, care stabilește relațiile reciproce dintre părți, privind drepturile și îndatoririle lor. Prin strîngerea de relații prietenești și încheierea de tratate de amiciție și asistență mutuală, prin acordurile economice între R.P.R. și vecinii ei; în frunte cu Uniunea Sovietică, politica noastră externă a dus la consolidarea situației internaționale a Republicii Populare Romîne. REZ. HOT. 115. 3. (Mai ales în l o c. adj. și adv. în acord) Sistem de remunerare în care plata se stabilește prin înțelegere, pe unitatea da produs realizat (piesă sau ’ operație), ceea ce duce la mărirea producției. Munca în acord constituie expresia justă a sistemului de repartiție după cantitate și calitate. ◊ Prin sistemul salarizării în acord este stimulată puternic creșterea productivității muncii.Acord progresiv = plata muncii în acord, în proporție crescîndă, în raport cu depășirea normei. ◊ Sumă dată sau primită ca plată pentru unitatea de produs realizat. Acordurile se plătesc la sfîrșitul lunii. 4. (Gram.) Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, în număr, în gen sau în caz) între cuvinte legate prin raporturi de determinare. Acordul predicatului cu subiectul. 5. Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formînd o armonie. Buruiană dădea din scripcă cîteva acorduri ușoare. HOGAȘ, DR. II 106. ◊ Fig. Subt degetele tale... Clavirul cînd răsună... Deștepți în al meu suflet acorduri fioroase. ALEXANDRESCU, M. 127.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit?Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat?Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... (Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! dá de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.) Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim? 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.) Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor.Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată.Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, va să zică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine.Lat. quomo[do].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

cum adv. și conj.1. În ce fel? (funcție modală, servește pentru interogație directă sau indirectă): cum ai făcut? (Ispirescu). – 2. Ce? (adv. inter., prin care se răspunde la o chemare sau o întrebare, așteptîndu-se mai multe lămuriri). – 3. (Funcție emfatică, în propoziții interogative sau exclamative): cum să nu știu? (Creangă), cum vîjîie codrul! (Coșbuc). – 4. De ce? (funcție cauzală): cum s-o părăsesc? (Popular Jarnik). – 5. Cît (funcție comparativă): cumu mai curund (Dosoftei), urmat de un comparativ, astăzi se preferă cît.6. La fel ca (funcție comparativă): ai fost om cum sunt și dînșii (Eminescu). – 7. În felul în care (funcție comparativă emfatică): tăia cum se taie (Fundescu); las-să mă cheme cum m-a chemat (Creangă). – 8. Așa precum (funcție explicativă întemeiată pe funcția comparativă): cum zice Scriptura (Coresi). – 9. Cînd, pe cînd (funcție temporală): cum venea, cît de colo vede cele două capete (Creangă). – 10. Cînd, îndată ce (funcție temporală): cum au văzut apa, cum au năvălit (M. Costin). 11. (Înv.) Ca să (funcție finală, cu conjunctivul): își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba (Ispirescu). – 12. Funcție conjunctivă, ma ales împreună cu că: din inima lui simte un copac cum că răsare (Eminescu). – Mr., megl., istr. cum. Lat. quomo(do) (Diez, I, 135; Pușcariu 439; Candrea-Dens., 433; REW 6972; DAR); cf. it. come, prov. co(m), fr. comme, sp., port. como. V. și Gamillscheg, s.v. comme, și J. Vising, Quomodo in den rom. Sprachen, în Abhandlungen A. Tobler, Halle 1895, p. 113-23. Comp. cum se cade, adv., adj. (în mod cinstit; cinstit; perfect), care uneori se scrie într-un singur cuvînt, se întemeiază pe vb. a se cădea, „a se cuveni”; cumva, adv. (oarecum; poate, posibil, eventual), cu va de la vb. vrea (nu cumva?); necum, adv. (nici măcar; chiar mai puțin); oarecum, adv. (într-un fel; puțin, ușor); oricum, adj. (în orice fel, indiferent cum), cu var. orișicum; precum, conj. (așa cum; după), cu prep. pre.
Sursa: Dicționarul etimologic român

cum adv. (lat. quómodo, d. quo, în care, și modo, mod; it. come, pv. vfr. com, nfr. comme, sp. pg. como). 1) În ce mod, în ce fel: cum staĭ? 2) De ce: cum m´a găsit tocmaĭ pe mine să mă mustre? 3) Îndată ce, imediat ce: cum l-a văzut, l-a și prins. 4) Că, cum că (Vechĭ): știa cum este puțină oaste, arătîndu-se cum este de față (Cost. 1, 271 și 272). 5) Unit c´un verb, e echivalent c´un part. în ac.: l-am văzut cum trecea (= trecînd, cînd trecea, că trecea). 6) Cît de mult, ce mult, ce tare, ce fel (ce bine, ce prost): Cum pleoscăĭaŭ valurile! Cum a´mbătrînit! Cum se bucura! Cum se răstea! Cum scrie de bine, de răŭ, de prost! Nicĭ de cum, de loc, cît de puțin: nu mă tem nicĭ de cum. Cum dă Dumnezeŭ, la noroc, la întîmplare, ca vaĭ de lume, prost: era îmbrăcat cum a dat Dumnezeŭ. Ba bine că nu, de sigur, se´nțelege: L-aĭ prins? Ba bine că nu! Cum nu, cum să nu, cum de nu?, da, de sigur, de ce nu?: Vreĭ o cafea? Cum nu? – Fals cum îld. fiind-că (după fr. comme): și cum nu știam (corect fiind-că nu știam), n´am venit. Cum că îld. că, V. că.
Sursa: Dicționaru limbii românești


cum adv., conjcț.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cum adv. 1. exprimă modul, în ce chip: cum s’au petrecut lucrurile; nici de cum, de loc; 2. mirarea, cât de mult: cum a îmbătrânit! cum de nu! 3. momentul imediat, îndată ce: cum l’a văzut; 4. cumva, exprimă o bănueală, o negațiune sau condițiune îndoelnică: nu cumva mergi acolo? (Lat. QUOMODO].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit?Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat?Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... {Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! dá de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.). Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim?. 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.). Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor.Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată.Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, vasăzică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg ? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine.Lat. quomo[do].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE2 interj. 1. Introduce afirmații și replici, exprimând: a) nedumerire, șovăială, nesiguranță; b) resemnare; c) nepăsare față de cineva. Apoi de! ce să-ți fac!; d) supărare; e) ironie. 2. (Introduce replici care exprimă o atitudine de negare sau de dezaprobare) Ia te uită, asta-i acum. [Var.: (1, reg.) dă, (2, pop.) dec interj.] – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE3 interj. Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE1 conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că, dacă. 2. (Precedat de „și” introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziție finală) Ca (să), pentru ca (să). 4. (Introduce o propoziție consecutivă) Încât, că. 5. (În legătură cu „ce”, introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. ♦ Că. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 8. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Să. 9. (Introduce o propoziție atributivă) Are obicei de aruncă scrisorile. 10. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încât, în situația să... II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Pop.: leagă două propoziții copulative) Și. 2. (În corelație cu sine însuși, introduce propoziții disjunctive) Sau... sau, ori... ori. III. (Introduce propoziții optative) O, dacă...! IV. (În expr.) De ce... de ce sau de ce... de aceea..., de ce... tot... = cu cât... cu atât... – Cf. alb. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


DE5 pron. rel. invar. (Pop.) Care, ce. Omul de-l văzuși.Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE2- elem. des-.
Sursa: Marele dicționar de neologisme

DE1- pref. „eliminare, opoziție, îndepărtare, separare”. (< fr. dé-, cf. lat. de, fără)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

de-. – Prefix neologic, care adaugă anumitor cuvinte ideea de privațiune sau suprimare: decolora, denatura, deplasa etc. În marea majoritate a cazurilor, aparține împrumuturilor străine, în general din fr.; nu pare a fi fost productiv în cadrul rom.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de1 conjcț., prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

de2 / dec / deh interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

de3 (pop.) pr. invar.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită


2) de saŭ (și ngr. de, scris nte, haĭ, haĭde): De! Știŭ eŭ ce să fac?! De! Fă cum vreĭ! Arată și ironia: Apoĭ de! Deștepțĭ ca tine maĭ rar!
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) de, interj. de mînat calu, ca și hi: de, cal!
Sursa: Dicționaru limbii românești

*4) de- (lat. de) pref. care în cuv. moderne arată- arată privațiunea, risipirea, depărtarea, înjosirea și corespunde cu des-, dis-, -s: decolorez saŭ descolorez, debandadă, detronare, degradare.
Sursa: Dicționaru limbii românești

de! int. n’am ce-ți face: apoi de !
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

de prep. 1. despre: vorbește de mine! 2. de către: e lăudat de toată lumea; 3. din partea: mă tem de oameni răi; 4. indică un raport de cauză: suferă de friguri, de aceea; 5. de scop: ne gătim de drum; 6. de mod: de abia, de grabă; 7. exprimă materia sau specia: sac de făină, fig. om de nimica; 8. cantitate numerică: de trei ani, de patru ori; 9. punctul în timp sau în spațiu: de acum, de apoi, de aci, de unde; 10. o destinațiune (mai ales înaintea supinelor și adjectivelor) ușor de făcut. [Lat. DE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

de prep.1. Indică punctul de proveniență: de undeva, de dincolo de moarte (Goga). – 2. Indică motivul, cauza: degetele rebegite de frig (Macedonski). – 3. Din (indică ceea ce conține): o cupă de aur (Bălcescu). – 4. Cu (indică ceea ce conține). – 5. Indică echivalența cu o unitate de măsură. – 6. (Înv.) Prin (indică mijlocul): de bunătatea făpturiei cunosc pre Ziditoriu (Coresi). – 7. Pentru (indică scopul sau finalitatea): cum dorește cerbul fîntîna (Dosoftei); Florica nu-i de tine (Alecsandri). – 8. Indică separația. – 9. Funcție partitivă: de toate cele ce i-au trebuit (Neculce). – 10. Funcție distributivă. – 11. Funcție ordinală. – 12. La (indică direcția). – 13. (Înv.) Ca, decît (funcție comparativă): de vulpile și păsările mai sărac iaste (Coresi), (astăzi se preferă decît). – 14. Funcție atributivă: ai făcut moarte de Grec (Alecsandri); nevasta i-a murit de tînără (Sadoveanu). – 15. Care (funcție relativă): era un om de avea o rană (Dosoftei). – 16. Funcție copulativă: prostul de Ion.17. Funcție expletivă: ori tu n’ai văzut de-un zid păsărit (Popular Tocilescu). – Mr., megl. di, istr. de. Lat. de (Pușcariu 491; Candrea-Dens., 474; REW 2488; Tiktin); cf. it. di, prov., fr., cat., sp., port. de. Cf. cuvîntul următor. În compunerea de-a forma cu s. și adj. un mare număr de locuțiuni adv. Cf. Moser 418-20. Comp. dacă, conj. (de cînd, cînd, introduce o subordonată temporală; cu condiția, introduce o subordonată condițională), rezultat al lui de și că, cf. fr. dès que sp. desde que. Compunerea ar putea fi romanică, forma intermediară deacă, cu e diftongat, apare în sec. XVI-XVII (Tiktin și Scriban o consideră a proveni de la de și ca). Cf. N. Drăganu, Conj. de și dacă, Dacor., III, 251-84. Miklosich, Et. Wb., deducea din rom. rut. dak „astfel”, bg. dakle „astăzi”, ceea ce nu pare posibil (cf. Berneker 177). Decît, conj. (ca, introduce al doilea membru al unei comparații de neegalitate; ci, mai curînd, contrapune un concept afirmativ unui concept negativ anterior; numai, doar, funcție adv.), de la de și cît (cf. numaidecît, adv., imediat; nicidecît adv., în nici un caz). Deci, adv. (atunci; prin urmare, așa fiind, introduce concluzia unui silogism), de la de și aci (înv., deci), cf. de aci înainte, fr. dorénavant. Din, prep. (de la, indică punctul de plecare, începutul, momentul inițial, cauza, materia, instrumentul, modul, partea), comp. de la de și în (în texte din sec. XVI, deîn, den). Cf. dintre, prep. (de) comp. de la de și între, cf. gal. înv. dentre; dintru, prep. (de la), comp. de la de și întru.Din (mr., megl. din) formează de asemenea loc. adv., cf. dinafară; dinapoi; dinăuntru; dincoace; dincolo; dindată etc. În general, acestor comp. le corespund formațiile respective cu prep. în: înafară, înapoi, etc. Cf. dar.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de conj. 1. dacă: de vrei, de nu vrei; 2. încât: plânge de ți se rupe inima. [Probabil identic cu cel precedent].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a


DE2 interj. 1. Introduce afirmații și replici, exprimând: a) nedumerire, șovăială, nesiguranță; b) resemnare; c) nepăsare față de cineva. Apoi de! ce să-ți fac!; d) supărare; e) ironie. 2. (Introduce replici care exprimă o atitudine de negare sau de dezaprobare) Ia te uită, asta-i acum. [Var.: (reg., 1) dă, (pop., 2) dec interj.] – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

de conj.1. Și (funcție copulativă): abia au scăpat puținei de au fugit (Neculce). – 2. Pentru (funcție consecutivă): fu trimis de liniști tulburările (Bălcescu); se uscase de se făcuse cîrlig (Ispirescu). – 3. Dacă (funcție condițională): de nu era bărbatu-meu, puteai să mori (Alecsandri). Este neîndoios cuvînt identic cu prep. de. Funcția copulativă coincide cu uzul lui de relativ (15 și 16); iar funcția consecutivă coicide cu uzul lui de 7 anterior. Totuși, se consideră adesea că este vorba de un cuvînt diferit; după Cihac, II, 92, ar deriva de la conj. sl. de, rus. de „pentru că”, slov. de „pentru ca”; iar Tiktin se gîndește la alb. the „și”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de interj. – Ia te uită, asta-i acum (exprimă o reticență, adesea pur și simplu emfatică). Var. (Mold.) dec, deh.Mr. de. Creație expresivă, cf. ngr. ντέ, alb., sb., cr. de. Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 credea că este vorba de un cuvînt dac.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) de prep. (lat. de; în est mrom. și it. di, pv. cat. sp. pg. de). 1) Despre: a vorbi, a se interesa de cineva, de ceva. (vechĭ: De neamu Moldovenilor). 2) De către: e lăudat de toată lumea; Cartaginea a fost nimicită de Romanĭ. 3) Din partea, din cauza: mă tem de lupĭ, mă mir de tine, bolnav de frigurĭ, rîde de bucurie, scînteĭază de inteligență, îĭ pute urma de leneș (subînț. ce e = e așa de... în cît), e mort de beat, mort de frică, tremură de slab, ĭeșit de soare. 4) Din, făcut din, consistînd din: pahar de aur, pod de fer. 5) Arată conținutu: un pahar de apă (nu cu apă, căcĭ e vorba de conținut: am băut un pahar de apă, adică „conținutu, nu paharu”), un vagon de lemne, o căruță de Jidanĭ (plină de Jidanĭ). 6) Arată scopu, destinațiunea (= pentru): un pahar de apă, o lingură de supă, o umbrelă de ploaĭe, pușcă de vînat (de vînătoare), apă de băut, lemne de ars (orĭ de foc), casă de închiriat, bilet de întors, om bun de bătut, praf de pușcă, drum de care, trenu de Galațĭ, ne gătim de drum, casă de vînzare, n’am (adică „banĭ”) de birjă, aci e de mine, (e bine să trăĭesc eŭ), aci e de trăit. 7) Arată originea, proveniența (= de la): șoĭm de munte, brînză de Brăila, trenu de (= de la) Galațĭ, de acĭ, de după ușă, de supt pat, de acolo, de unde (V. unde), de acasă, de la plug, de la școală, cal de furat (provenit din furt), vin de cel bun (din cel bun), un prieten de aĭ meĭ (fals de al meŭ. Numai cu numele materiale se poate zice un vin de al meŭ, adică „dintr’al meŭ”), un vin de cel bun, din cel bun. 8) Arată genitivu partitiv: un cel de ceĭ bunĭ, cireșe de cele marĭ, ardeĭ de ăĭ de nu ustură (în vest, adică „de ceĭ care nu ustură”), de ale lumiĭ (lucrurĭ dintr’ale lumiĭ), de ale armateĭ, de ale satuluĭ. 9) Arată timpu de cînd: a murit de tînăr, a plecat din țară de copil, a ars de viŭ, copiiĭ aŭ mîncat poamele de crude, căpitan de 30 de anĭ (în etate orĭ în funcțiune), de ĭeri, de mîne, de cu noapte, de cu ĭarnă, de vreme (din vreme); încă de purcesul luĭ Jigmond (N. Cost. 1, 487), de la plecarea luĭ. 10) Arată separațiunea: a despărți oile de capre, a curăța lemnu de coajă. 11) Arată relațiunea, contactu: corabia s’a izbit de stîncă, calu e legat de gard, scara e rezemată de zid. 12) Se unește cu numeralele cardinale de la 19 în sus: 20 de oamenĭ, și cu cele adverbiale de la 2 în sus: de doŭă orĭ, de opt orĭ. 13) Servește la comparațiune: copacu e tot așa de înalt ca casa, vulturu se suĭe maĭ sus de nourĭ saŭ de cît nouriĭ (V. cît), eraŭ maĭ mulț (saŭ maĭ mulțĭ) de saŭ de cît saŭ ca opt oamenĭ. 14) Arată punctu concernut: greŭ de (saŭ la) cap, scurt de (saŭ la) coadă, bun de (saŭ la) gură; de vorbit, poate vorbi, dar nu poate merge; de urat, am maĭ ura, dar ne e că vom însera (versurĭ dintr’o colindă). 15) Servește la formarea locuțiunilor adjectivale și adverbiale și a genitivuluĭ prepozițional: de față (prezent), oameniĭ ceĭ de față, copil de țîță (care suge), de ajuns (suficient), de fel, de loc (nicĭ de cum), degeaba, degrabă (în grabă), ministeru de justiție (l justițiiĭ), schit de călugărĭ (călugăresc). 16) În unire cu a 4, formează o mulțime de loc. adverbiale saŭ adjectivale: de-a valma, de-a berbealecu, de-a dura, de-a tumba, de-a rostogolu, de-a lungu, de-a latu, de-a curmezișu, copiiĭ se joacă de-a baba oarba, de-a hoțiĭ, de-a ascunsu; perceptoru o probozea de-a biruluĭ (nord), o urmărea cu de ale biruluĭ, cu biru. De pe, de deasupra: ĭa ceașca de pe masă, ĭa greutatea de pe mine (Fals copie de pe natură. Corect e după natură, ca fr. d’aprée nature, germ. nach der natur, cum zicĭ după fantazie, după gustu meŭ, după placu meŭ). Conj. 1) Dacă (maĭ ales înainte de vocale, dar și în ainte de de consonante): de-ar și așa; de vreĭ orĭ de nu vreĭ; o, de-așĭ fi sănătos! 2) Vest. Deși, și de, și dacă, măcar că, cu toate că (concesiv): găina, de e pasăre, când bea apă, tot se uĭtă și ĭa la Dumnezeŭ (Isp.) 3) În cît (consecutiv): plînge de ți se rupe inima, nu știŭ ce are de plînge, e frumoasă de te uĭmește, e leneș de-ĭ pute urma. 4) Ca să (cu ind.): am stat de am scris, haĭ de mănîncă, du-te de te plimbă!. De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce-ĭ daĭ, de ce maĭ cere. V. ce și după.
Sursa: Dicționaru limbii românești

DE3 interj. Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE1 conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că, dacă. 2. (Precedat de „și”, introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziție finală) Ca (să), pentru ca (să). 4. (Introduce o propoziție consecutivă) încât, că. 5. (În legătură cu „ce”, introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. ♦ Că. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 8. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Să. 9. (Introduce o propoziție atributivă) Are obicei de aruncă scrisorile. 10. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încât, în situația să... II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Pop.; leagă două propoziții copulative) Și. 2. (În corelație cu sine însuși, introduce propoziții disjunctive) Sau... sau, ori... ori. III. (Introduce propoziții optative) O, dacă... ! IV. (În expr.) De ce.... de ce sau de ce... de aceea..., de ce... tot... = cu cât... cu atât... – Cf. alb. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal arată) a) (Subiectul acțiunii) Începutul de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia.... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de loc) Casă de casă (= în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcție de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcție de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de direcție. X. (Introduce un complement indirect). 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea niciuna). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros” etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcție de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățam de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi.... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcție de subiect) 1. (Pop.; construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb, la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numerelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numerale cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (În structura numeralelor cardinale de la 20 000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (Face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesupt, de aceea, de cu seară etc. 2. În propoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)


DE5 pron. rel. invar. (Pop.) Care, ce. Omul de-l văzuși.Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LEGÁT2, legate, s. n. Dispoziție testamentară prin care se lasă cuiva o moștenire, un bun etc. ♦ (Concr.) Bun lăsat cuiva prin dispoziție testamentară. – Din lat. legatum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LEGÁT3, legați, s. m. 1. Trimis al senatului, al împăratului etc. într-o provincie a Imperiului roman. 2. Reprezentant diplomatic al unui papă. – Din fr. légat, lat. legatus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LEGÁT2 s. n. (jur.) dispoziție testamentară prin care se lasă un bun, o obligație etc. cuiva. ◊ bunul însuși. (< lat. legatum)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

LEGÁT1 s. m. 1. (la romani) împuternicit al senatului sau al împăratului într-o provincie. ◊ comandant de legiune. 2. cardinal reprezentant al papei, care îndeplinește funcții asemănătoare celor încredințate ambasadorilor. (< fr. légat, lat. legatus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

LEGÁT1 s. n. Faptul de a (se) lega1. 1. Strângere cu ajutorul unei legături a unor lucruri pentru a le împiedica să se desfacă. 2. Broșare, cartonare a unei cărți. 3. Rodire. – V. lega1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LEGÁT4, -Ă, legați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre oameni) Zdravăn, vânjos, voinic. 2. Adj. (Despre sosuri, dulcețuri etc.) Îngroșat, devenit consistent. 3. Adv. În mod coerent, cu înțeles logic. – V. lega1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


LEGÁT s.m. 1. (La romani) Trimis special al Romei; ambasador, înalt demnitar, general. 2. Cardinal care reprezintă pe papă pe lângă un suveran, pe lângă un consiliu. [Cf. fr. légat, it. legato, lat. legatus].
Sursa: Dicționar de neologisme

LEGÁT s.n. (Jur.) Dispoziție testamentară prin care se lasă un bun, o obligație etc. cuiva; bun lăsat printr-o asemenea dispoziție. [< lat. legatum].
Sursa: Dicționar de neologisme

legat, -ă, legați, -te adj. 1. arestat. 2. (pop.d. bărbați) impotent din cauza unor farmece.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

2) *legát m. (lat. legatus, d. legare, a însărcina cu o funcțiune, a lăsa pin [!] testament, d. lex, legis, lege. V. deleg, legațiune). La Romanĭ, comisar al senatuluĭ. Delegat al unuĭ proconsul (ajutor al unuĭ generalisim) saŭ al împăratuluĭ în provincĭe. Azĭ, cardinal însărcinat de papa cu o misiune specială. S. n., pl. e și urĭ (lat. legatum). Lucru (dar) lăsat pin testament (pe la 1800 legáton, după ngr.).
Sursa: Dicționaru limbii românești

1) legát, -ă adj. (d. leg). Strîns cu funia: snop legat. Barb. Scorțit: carte legată. Fig. Vînjos, robust: om bine legat. Zi legată, zi de sărbătoare, când nu e voĭe să lucrezi. Acțiunea de a lega. Legămînt, îndatorire (Pan).
Sursa: Dicționaru limbii românești

legát1 (persoană) s. m., pl. legáți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

legát2 (acțiune) s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită


legát3 (dispoziție testamentară) s. n., pl. legáte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

legat a. 1. înnodat: legat de ochi; 2. obligatoriu, vorbind de sărbătorile prescrise de biserică. ║ n. 1. rezultatul legării: legatul viței; 2. fig. îndatorire: astfel ne e legatul PANN.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

legat m. cardinal însărcinat de papa cu o misiune specială.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

legat n. dar făcut prin testament.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LEGÁT1 s. n. Faptul de a (se) lega1. 1. Strângere cu ajutorul unei legături a unor lucruri pentru a le împiedica să se desfacă. 2. Broșare, cartonare a unei cărți.Rodire. – V. lega1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LEGÁT2, legate, s. n. Dispoziție testamentară prin care se lasă cuiva o moștenire, un bun etc. ♦ (Concr.) Bun lăsat cuiva prin dispoziție testamentară. – Din lat. legatum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LEGÁT3, legați, s. m. 1. Trimis al senatului, al împăratului etc. într-o provincie a Imperiului Roman. ♦ Comandant al unei legiuni. 2. Reprezentant diplomatic al Sfântului Scaun. – Din fr. legat, lat. legatus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)


LEGÁT4, -Ă, legați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre oameni) Zdravăn, vânjos, voinic. 2. Adj. (Despre sosuri, dulcețuri etc.) îngroșat, devenit consistent. 3. Adj. Imobilizat printr-o legătură. ♦ Fig. Obligat, constrâns. 4. Adv. În mod coerent, cu înțeles logic. – V. lega1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SCRÍE, scríu, vb. III. 1. Intranz. și tranz. A reprezenta prin semne convenționale sunetele sau cuvintele vorbirii. ◊ Expr. (Intranz.; în basme) De (sau pe) când scria (sau, refl., se scria) musca pe perete = de mult, din timpuri străvechi. ♦ Tranz. impers. A se afla scris, a fi scris. ◊ Expr. A-i scrie (sau a-i fi scris) cuiva pe față (sau în obraz) = a se putea vedea pe fața cuiva starea lui sufletească, a se deduce ceva din expresia cuiva. ♦ Tranz. A acoperi ceva cu semne grafice sau, p. gener., cu orice fel de semne, de figuri. ♦ Tranz. A completa (un formular) cu textul necesar. ♦ Tranz. (Înv. și pop.) A însemna, a desena, a zugrăvi; a contura, a schița. ◊ Expr. (Refl.) A se scrie în partea cuiva = a aduce, a semăna la chip cu cineva. ♦ A lăsa urme, a întipări, a imprima. ◊ Refl. Urmele pașilor se scriseseră pe zăpadă. 2. Intranz. și tranz. A-și exprima, a-și formula gândurile, ideile în scris; a compune, a redacta o operă (literară, științifică). ♦ Tranz. A relata, a descrie, a povesti ceva în scris. 3. A așterne pe hârtie un text, o scrisoare. ♦ Intranz. și tranz. A trimite (cuiva) o scrisoare. ◊ Refl. recipr. Ne scriem din când în când. ♦ A înștiința, a comunica ceva în scris. 4. Tranz. A însemna, a nota, a înregistra ceva în scris; a trece numele cuiva pe o listă, într-o evidență. ♦ (Înv.) A inventaria; a catagrafia. ◊ Expr. (Pop.) A scrie ceva pe numele cuiva = a-i face cuiva acte de proprietate pentru... ♦ A trece ceva în contul cuiva, a pune în socoteală cuiva. 5. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) înscrie într-o organizație, într-un corp constituit, într-un colectiv de muncă. 6. Tranz. (Pop.) A prescrie, a indica unui bolnav tratamentul necesar. ♦ Tranz. impers. A fi stabilit, rânduit (prin legi, regulamente). ◊ Expr. A(-i) fi scris cuiva (sau pentru cineva) = a(-i) fi rânduit cuiva de la naștere, a(-i) fi sortit, hărăzit (prin soartă). [Perf. s. scrisei, part. scris.Var.: scri vb. IV] – Lat. scribere.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

scrie v. 1. a face litere: învață a scrie; 2. fig. a fi predestinat: ce este scris omului, cată să pață; 3. a compune: a scrie o carte; 4. a corespunde prin scris; ne scrim foarte des. [Lat. SCRIBERE; pentru sensul 2, cf. ursită].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

scríe (-íu, -is), vb.1. A așterne pe hîrtie cu ajutorul unor semne grafice cuvinte, texte etc. – 2. A compune. – 3. A coresponda, a comunica prin scrisori. – 4. A desena, a picta, a reprezenta. – 5. A înscrie, a înregistra. – Mr. scriu, scrișu, scriat, scriire. Lat. scrĭbĕre (Pușcariu 1564; REW 7745; Densusianu, GS, II, 12), cf. it. scrivere, prov., cat. escriure, fr. écrire, sp. escribir, port. escrever, alb. skruan (Philippide, II, 654). – Der. scriere, s. f. (acțiunea de a scrie; scris, compoziție); scriitor, s. m. (persoană care scrie, autor, publicist, diac); scriitoraș, s. m. (scriitor fără valoare, gazetăraș; caligraf, grefier); scriitoricesc, adj. (de scriitor, literar); scriitură, s. f. (scris, grafie); scris, adj. (redat prin scriere; predestinat, fatal; desenat, reprezentat; frumos, drăguț); scris, s. n. (faptul de a scrie; grafie, poruncă, ordin; pl., acțiuni, efecte bancare); scris, s. m. (bărbat predestinat drept soț, logodnic, mire); scrisă, s. f. (destin, soartă); scrisoare, s. f. (scris; epistolă; act, document scris; înv., descriere). Cf. scriptură. Der. neol. script, s. n., din lat. scriptum (sec. XIX); scriptic, adj. (scris, se zice despre examene), din germ. Skriptum (Candrea); scrib, s. m., din fr. scribe; adscrie, vb.; circumscrie, vb.; descrie, vb.; înscrie, vb.; prescrie, vb.; proscrie, vb.; subscrie, vb., din lat., cu adaptare la conjug, lui a scrie.
Sursa: Dicționarul etimologic român

scríe (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. scriu, 2 sg. scrii, 1 pl. scríem, 2 pl. scríeți, perf. s. 1 sg. scriséi, 1 pl. scríserăm; conj. prez. 3 să scríe; imper. 2 pl. scríeți; ger. scriínd (scri-ind); part. scris
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

SCRIE, scriu, vb. III. 1. Intranz și tranz. A reprezenta prin semne convenționale sunetele sau cuvintele vorbirii. ◊ Expr. (Intranz.; în basme) De (sau pe) când scria (sau, refl., se scria) musca pe perete = de mult, din timpuri străvechi. ♦ Tranz. impers. A se afla scris, a fi scris. ◊ Expr. A-i scrie (sau a-i fi scris) cuiva pe față (sau în obraz) = a se putea vedea pe fața cuiva starea lui sufletească, a se deduce ceva din expresia cuiva. ♦ Tranz. A acoperi ceva cu semne grafice sau, p. gener., cu orice fel de semne, de figuri. ♦ Tranz. A completa (un formular) cu textul necesar. ♦ Tranz. (înv. și pop.) A însemna, a desena, a zugrăvi; a contura, a schița. ◊ Expr. (Refl.) A se scrie în partea cuiva = a aduce, a semăna la chip cu cineva. ♦ A lăsa urme, a întipări, a imprima. ◊ Refl. Urmele pașilor se scriseseră pe zăpadă. 2. Intranz. și tranz. A-și exprima, a-și formula gândurile, ideile în scris; a compune, a redacta o operă (literară, științifică). ♦ Tranz. A relata, a descrie, a povesti ceva în scris. 3. A așterne pe hârtie un text, o scrisoare. ♦ Intranz. și tranz. A trimite (cuiva) o scrisoare. ♦ Refl. recipr. Ne scriem din când în când. ♦ A înștiința, a comunica ceva în scris. 4. Tranz. A însemna, a nota, a înregistra ceva în scris; a trece numele cuiva pe o listă, într-o evidență. ♦ (înv.) A inventaria; a catagrafia. ◊ Expr. (Pop.) A scrie ceva pe numele cuiva = a-i face cuiva acte de proprietate pentru... ♦ A trece ceva în contul cuiva, a pune în socoteală cuiva. 5. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) înscrie într-o organizație, într-un corp constituit, într-un colectiv de muncă. 6. Tranz. (Pop.) A prescrie, a indica unui bolnav tratamentul necesar. ♦ Tranz. impers. A fi stabilit, rânduit (prin legi, regulamente). ◊ Expr. A(-i) fi scris cuiva (sau pentru cineva) = a(-i) fi rânduit cuiva de la naștere, a(-i) fi sortit, hărăzit (prin soartă). [Perf. s. scrisei, part. scris.Var.: scri vb. IV] – Lat. scribere.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SE pron. refl. 1. (Arată că persoana care face lucrarea este și aceea care o suferă) Se ascunde sub pod. 2. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) ◊ Se îmbolnăvi de ochi. 3. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce) Se ghiontesc. 4. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice) S-a luptat cu zmeul. 5. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale) Să se dea dispoziții. – Din lat. se.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


SEÑÓR s.m. Domn. [Pron. -nior. / < sp. señor].
Sursa: Dicționar de neologisme

SEÑÓRA s.f. Doamnă. [Pron. se-nio-. / < sp. señora].
Sursa: Dicționar de neologisme

SEÑORÍTA s.f. Domnișoară. [Pron. se-nio-. / < sp. señorita].
Sursa: Dicționar de neologisme

se pron. refl. – Arată că persoana care îndeplinește o acțiune este și aceea care o suferă. – Var. Munt. să. Mr. se. Lat. se (REW 7761), conservat în toate limbile romanice. Ca și în sp. are și valoare de pron. nehotărît: se spune = fr. on dit; șade cum se șade = „șade ca toată lumea”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

Se, simbol chimic pentru seleniu.
Sursa: Dicționar enciclopedic

se, se-, -se v. síne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) se pron. V. să 1.
Sursa: Dicționaru limbii românești


2) se conj. V. să 2.
Sursa: Dicționaru limbii românești

se pr. 1. reflexiv: se laudă; 2. impersonal: se zice. [Lat. SE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SE pron. refl. 1. (Arată că persoana care face lucrarea este și aceea care o suferă) Se ascunde sub pod. 2. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) Se îmbolnăvi de ochi. 3. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce) Se ghiontesc. ♦ (Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice) S-a luptat cu zmeul. 5. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale) Să se dea dispoziții.Lat. se.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

acord - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul acord

acord - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul acord

acord - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul acorda

acord - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul acorda

cum - Invariabil - pentru cuvantul cum

de - Invariabil - pentru cuvantul de

se - Pronume, Nominativ-Acuzativ, plural, feminin - pentru cuvantul sine

legat - Verb, Participiu pasiv - pentru cuvantul lega

legat - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul legat

legat - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul legat

scrie - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul scrie

scrie - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul scrie

scrie - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul scrie

scrie - Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul scrie

scrie - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul scrie

se - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, feminin - pentru cuvantul sine

se - Pronume, Nominativ-Acuzativ, plural, masculin - pentru cuvantul sine

se - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, masculin - pentru cuvantul sine

se - Formă unică - pentru cuvantul se