Am găsit 21 de definiții pentru cuvantul/cuvintele cuca:

CUCA 1. Com. în jud. Argeș; 2.823 loc. (1991). 2. Com. în jud. Galați; 2.696 loc. (1991).
Sursa: Dicționar enciclopedic


CÚCĂ1, cuci, s. f. Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene (de struț), pe care o purtau căpeteniile turcești și domnitorii români în timpul ceremoniilor. – Din tc. kuka.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

CÚCĂ2, cuci, s. f. (Rar) Femela cucului (1). – Cuc + suf. -ă.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

CÚCĂ3, cuci, s. f. (Reg.) Deal înalt și izolat; vârf de deal. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

cúcă1, cúci, s.f. (reg.) 1. măciucă cu cârlig cu care se lovește în cap morunul prins la cârlige. 2. instrument de pescuit alcătuit dintr-o plasă pe două inele puse cruciș; capcană, gaie, năpastă. 3. (reg.) o parte a războiului de țesut.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

cúcă2, cúci, s.f. (reg.) coșul colector la casele țărănești; deschizătură în acoperiș prin care iese fumul.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

cúcă3, cúci, s.f. (înv.) 1. căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene de struț, pe care o purtau căpeteniile turcești și domnitorii români în timpul ceremoniilor. 2. autoritate supremă, stăpânire domnească.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

cúcă4, cúci, s.f. (reg.) loc ridicat, deal înalt și izolat, vârf de deal; colină, bâtcă, bobâlnău, bubă, bulz, cioacă, cobză, curcubetă, dâlmă, dâmb, geană, gâlmă, glănui, glomilă, gomârdoi, grui, holm, hulă, monic, motâlvă, movilă, tâlvă, titvă, țigmău, tâlfă, țuțui, guguleu, țuclău.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

cúcă (cúci), s. f.1. Cîrlig. – 2. Năvod pătrat. Bg., sb. kuka (DAR). Cuvînt care circulă în bazinul Dunării.
Sursa: Dicționarul etimologic român

cúcă (cúci), s. f. – Horn de cămin. Bg. kuk (DAR). Trebuie să fie cuvînt identic cu cuc, s. n. (extremitatea inferioară a burlanului și a conductelor în general), cf. Cihac, II, 85; și cu cuc, s. m. (mască, paiață care colindă casele în timpul sărbătorilor de Carnaval).
Sursa: Dicționarul etimologic român

cúcă (cúci), s. f.1. Vechi chipiu militar turcesc, cu panaș din pene de struț, propriu ofițerilor superiori. – 2. Bonetă de catifea cu pene de struț, pe care sultanul obișnuia s-o dăruiască domnitorilor Munteniei și Moldovei, cînd îi investea. Tc. (per.) kuka (Șeineanu, II, 147; Lokotsch 1229).
Sursa: Dicționarul etimologic român

cúcă (cúci), s. f. – Culme izolată și golașă, stîncă. Probabil cuvînt identic cu ciucă, ce are același sens; pentru alterarea fonetismului, cf. ciocancocean, ciocîrlăcocîrlă, etc. Ar putea fi și formație regresivă, plecînd de la cucui 2, sau cel puțin formă influențată de acest ultim cuvînt. Este puțin probabilă der. directă din lat. cucullus (REW 2359). După Pascu, Beiträge, 9, din bg. kuka. Pentru DAR, ar putea fi cucă „femela cucului”, datorită izolării și singurătății ei, ipoteză destul de ciudată, Iordan, BF, VI, 184-7, admite identitatea cu ciucă, dar preferă să plece de la lat. *cucca.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) cucă f., pl. e (d. cuc). Femela cuculuĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) cúcă f., pl. ĭ (turc. [d. pers.] koka, kuka, căcĭulă de pîslă ornată cu pene pe care o purtaŭ șefiĭ ĭenicerilor, rudă cu rom. glugă, cucuĭ, cuculion ș. a. din răd. cuc, coc, gog). Căcĭulă înaltă de blană neagră acoperită cu catifea aurie și ornată cu pene de struț pe care sultanu o dăruĭa domnuluĭ la suirea pe tron. (Era o podoabă proprie ĭenicerilor. Ca insignă domnească a durat pînă la 1832, cînd a fost înlocuită cu fesu). V. cabaniță, gugĭuman, ișlic.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) cúcă f., pl. ĭ (aceĭașĭ răd. ca'n cucuĭ, bg. kuku, cîrlig, și it. cucco, pisc conic. V. cocă1 și cucă 2). Meh. Holm, deal izolat. Podiș (în rTP. 1, 105, „loc înalt, poĭană rătundă [!] și înaltă”). Horn de casă țărănească.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cúcă (femela cucului, căciulă, deal) (reg.) s. f., g.-d. art. cúcii; pl. cuci
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cucă f. căciulă înaltă și piramidală, împodobită cu pene de struț și îmbrăcată pe dinafară cu catifea aurie, pe care Sultanul o dăruia Domnului la urcarea-i pe tron (la Turci cuca era o podoabă proprie ienicerilor); Mihaiu primi dela solul Sultanului sabia și cuca pe care o puse pe cap BĂLC. [Turc. KOKA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

cucă f. coșul de fum al unei case țărănești (peste Olt). [Cf. dial. cucă, deal izolat (v. cucuiu)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CÚCĂ1, cuci, s. f. Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene (de struț), pe care o purtau căpeteniile turcești și domnii români în timpul ceremoniilor. – Din tc. kuka.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CÚCĂ2, cuci, s. f. (Rar) Femela cucului (1). – De la cuc.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CÚCĂ3, cuci, s. f. (Reg.) Deal înalt și izolat; vârf de deal. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)