CRITICÍSM s. n. 1. Denumire dată de Kant și de adepții săi propriei lor doctrine filozofice, care considera că orice filozofie și orice cunoaștere trebuie precedată de o „critică” a capacității de cunoaștere însăși. 2. Tendință exagerată de a critica. – Din fr. criticisme.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CRITICÍSM s. n. 1. denumire dată de Kant filozofiei sale, considerând „critica cunoașterii” drept condiție prealabilă a oricărei cercetări filozofice. 2. tendință majoră în cultura modernă de autonomizare, de afirmare a raționalității și individualității. 3. tendința de a critica cu orice preț, fără discernământ, de a exagera laturile negative ale lucrului criticat. (< fr. criticisme)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
CRITICÍSM s.n. 1. Denumire dată de Kant filozofiei sale, considerând „critica cunoașterii” drept condiție prealabilă a oricărei cercetări filozofice. 2. Doctrină care minimalizează capacitatea omului de a cunoaște lumea și care consideră drept izvor al cunoașterii numai experiența înțeleasă subiectiv. ♦ Critică fără discernământ, exagerată sau chiar rău intenționată. [< fr. criticisme].
Sursa: Dicționar de neologisme
criticísm s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită criticism n. analiza critică a facultăților intelectuale; (după sistema lui Kant).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CRITICÍSM s. n. 1. Denumire dată de Kant și de adepții săi propriei lor doctrine filosofice, care considera analiza riguroasă a valorii și a limitelor capacității de cunoaștere drept condiție prealabilă a oricărei cercetări filosofice. 2. Tendință exagerată de a critica. – Din fr. criticisme.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)