Am găsit 14 definiții pentru cuvantul/cuvintele creier:

CRÉIER, creieri, s. m. 1. Partea cea mai importantă a sistemului nervos central la animale, organ al gândirii și al conștiinței la om, situat în cutia craniană și compus din trunchiul cerebral, creierul mic și emisferele cerebrale. ◊ Creierul mic = parte a creierului situată in regiunea posterioară și inferioară a craniului; cerebel. Creierul mare = parte a creierului situată în regiunea anterioară și superioară a craniului. 2. Fig. Minte, inteligență, judecată. ♦ Element care organizează și conduce o acțiune. 3. (În expr.) Creierii (sau creierul) munților = locurile cele mai înalte și mai greu accesibile ale munților. [Var.: (înv.) críer s. m.] – Lat. c(e)rebellum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


créier (-ri), s. m.1. Organul gîndirii și al conștiinței la om, situat în cutia craniană. – 2. Minte, judecată. – 3. Cap, căpetenie, șef. – 4. Butuc de roată. – 5. Zonă interioară și puțin accesibilă a unei regiuni muntoase. – Mr. criél, críer, megl. criél. Lat. cerĕbrum, prin intermediul unei reduceri *crebrum (Candrea, Rom., XXXI, 306; Candrea, Éléments, XVI; REW 1827; Philippide, II, 636; Pascu, Lat., 275; DAR); sau lat. c(e)rĕbĕllum (Pușcariu, 413; Candrea-Dens., 406; Weigand, Wlacho-Meglen, 8). Ambele soluții par posibile, dar prezintă dificultăți fonetice; s-a încercat de aceea odinioară să se explice prin Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 274 sau prin alb. krielj (Barič, Albanorum. St., I, 81). Pentru valoarea lui c oclusiv înainte de un e primitiv, cf. cearcăn. Graur, BL, III, 50, crede că ee (› eie) a rezultat dintr-o brisure între doi r, ca în greier sau prooroc; însă nu s-a demonstrat că ee nu este etimologic. Cuvîntul este de uz general (ALR, I, 13); sensul 5 are aspectul unei etimologii populare fără să se poate indica punctul de proveniență. – Der. creeruș, s. m. (cerebel); descreerat, adj. (nebun, smintit).
Sursa: Dicționarul etimologic român

créĭer m., uzitat și la pl., și n., pl. e cînd e vorba de creĭer ca organ anatomic: doŭă creĭere de gips (lat. cerébrum, crebrum, de unde s´a făcut créur, apoĭ creĭer, după greĭer; it. cervello, pv. cervel, fr. cerveau d. lat. cerebellum. V. cerebel. Cp. cu cĭur). Substanța nervoasă din craniŭ. Fig. Spirit, minte. Creĭeriĭ munților, partea de unde încetează vegetațiunea și rămîne stînca goală (ceĭa ce dă impresiunea c´aĭ ajuns în craniu munților), coclaurĭ, locurĭ neumblate pin [!] munțĭ. A-țĭ zbura creĭeriĭ (d. fr. se brûler la cervelle), a te împușca în cap. – În Banat críel.
Sursa: Dicționaru limbii românești

créier1 (organ) s. m., pl. créieri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

créier2 (element conducător, persoană) s. n., pl. créiere
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

creier m. 1. substanță nervoasă închisă în cavitatea craniului; 2. fig. Spirit, inteligență: creierii săi lucrează; 3; înfundătură adâncă a unui munte: în creierii Carpaților. [Lat. C(E)REBRUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CRÉIER, (1,3) creieri, s. m., (2) creiere s. n. 1. Partea cea mai importantă a sistemului nervos central la vertebrate, organ al gândirii și al conștiinței umane, care este situată în cutia craniană și compusă din trunchiul cerebral, creierul mic și emisferele cerebrale. ◊ Creierul mic = parte a creierului situată în regiunea posterioară și inferioară a craniului; cerebel. Creierul mare = parte a creierului situată în regiunea anterioară și superioară a craniului. 2. Fig. Minte, inteligență, judecată. ♦ Element (persoană) care organizează și conduce o acțiune. 3. (În expr.) Creierii (sau creierul) munților = locurile cele mai înalte și mai greu accesibile ale munților. [Var.: (înv.) críer s. m.] – Lat. c(e)rebellum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CRÉIER, creieri, s. m. 1. Partea cea mai importantă a sistemului nervos central la animale, organ al gândirii și al conștiinței la om, situat în cutia craniană și compus din trunchiul cerebral, creierul mic și emisferele cerebrale. ◊ Creierul mic = parte a creierului situată in regiunea posterioară și inferioară a craniului; cerebel. Creierul mare = parte a creierului situată în regiunea anterioară și superioară a craniului. 2. Fig. Minte, inteligență, judecată. ♦ Element care organizează și conduce o acțiune. 3. (În expr.) Creierii (sau creierul) munților = locurile cele mai înalte și mai greu accesibile ale munților. [Var.: (înv.) críer s. m.] – Lat. c(e)rebellum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

créier (-ri), s. m.1. Organul gîndirii și al conștiinței la om, situat în cutia craniană. – 2. Minte, judecată. – 3. Cap, căpetenie, șef. – 4. Butuc de roată. – 5. Zonă interioară și puțin accesibilă a unei regiuni muntoase. – Mr. criél, críer, megl. criél. Lat. cerĕbrum, prin intermediul unei reduceri *crebrum (Candrea, Rom., XXXI, 306; Candrea, Éléments, XVI; REW 1827; Philippide, II, 636; Pascu, Lat., 275; DAR); sau lat. c(e)rĕbĕllum (Pușcariu, 413; Candrea-Dens., 406; Weigand, Wlacho-Meglen, 8). Ambele soluții par posibile, dar prezintă dificultăți fonetice; s-a încercat de aceea odinioară să se explice prin Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 274 sau prin alb. krielj (Barič, Albanorum. St., I, 81). Pentru valoarea lui c oclusiv înainte de un e primitiv, cf. cearcăn. Graur, BL, III, 50, crede că ee (› eie) a rezultat dintr-o brisure între doi r, ca în greier sau prooroc; însă nu s-a demonstrat că ee nu este etimologic. Cuvîntul este de uz general (ALR, I, 13); sensul 5 are aspectul unei etimologii populare fără să se poate indica punctul de proveniență. – Der. creeruș, s. m. (cerebel); descreerat, adj. (nebun, smintit).
Sursa: Dicționarul etimologic român

créĭer m., uzitat și la pl., și n., pl. e cînd e vorba de creĭer ca organ anatomic: doŭă creĭere de gips (lat. cerébrum, crebrum, de unde s´a făcut créur, apoĭ creĭer, după greĭer; it. cervello, pv. cervel, fr. cerveau d. lat. cerebellum. V. cerebel. Cp. cu cĭur). Substanța nervoasă din craniŭ. Fig. Spirit, minte. Creĭeriĭ munților, partea de unde încetează vegetațiunea și rămîne stînca goală (ceĭa ce dă impresiunea c´aĭ ajuns în craniu munților), coclaurĭ, locurĭ neumblate pin [!] munțĭ. A-țĭ zbura creĭeriĭ (d. fr. se brûler la cervelle), a te împușca în cap. – În Banat críel.
Sursa: Dicționaru limbii românești

créier1 (organ) s. m., pl. créieri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

créier2 (element conducător, persoană) s. n., pl. créiere
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

creier m. 1. substanță nervoasă închisă în cavitatea craniului; 2. fig. Spirit, inteligență: creierii săi lucrează; 3; înfundătură adâncă a unui munte: în creierii Carpaților. [Lat. C(E)REBRUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CRÉIER, (1,3) creieri, s. m., (2) creiere s. n. 1. Partea cea mai importantă a sistemului nervos central la vertebrate, organ al gândirii și al conștiinței umane, care este situată în cutia craniană și compusă din trunchiul cerebral, creierul mic și emisferele cerebrale. ◊ Creierul mic = parte a creierului situată în regiunea posterioară și inferioară a craniului; cerebel. Creierul mare = parte a creierului situată în regiunea anterioară și superioară a craniului. 2. Fig. Minte, inteligență, judecată. ♦ Element (persoană) care organizează și conduce o acțiune. 3. (În expr.) Creierii (sau creierul) munților = locurile cele mai înalte și mai greu accesibile ale munților. [Var.: (înv.) críer s. m.] – Lat. c(e)rebellum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)