Am găsit 32 de definiții pentru cuvantul/cuvintele cos:

cos, cusút, a coáse v, tr. (lat. cónsuo, -súere, pop. coso, cósere, d. con-, la un loc, și súere, a coase; it. cucire, Neapole kósere, pv. sp. pg. coser, fr. coudre.Cos, coșĭ, coase; eĭ coase; să coasă. V. sulă, sutură). Unesc (bucățĭ de pînză, de pele [!]) pin [!] ajutoru aculuĭ cu ață saŭ al suleĭ. A coase la gherghef, a broda la gherghef.
Sursa: Dicționaru limbii românești


Cos n. una din insulele Sporadelor în Arhipelag, aproape de extremitatea S.-E. a Aziei-Mici, azi Stankioi: 20.000 loc. Patria lui Hippocrate, Apelle și Polibiu.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

COȘ1, coșuri, s. n. 1. Obiect de diferite forme, făcut dintr-o împletitură de nuiele, de papură, de rafie etc., cu sau fără toarte, care servește la transportarea sau la depozitarea unor obiecte; coșarcă. ◊ Expr. A arunca (sau a da) la coș = a arunca un lucru nefolositor sau lipsit de valoare. ♦ Conținutul unui coș1 (1). 2. Unealtă de pescuit de formă ovală, cilindrică etc., făcută din împletitură de nuiele sau de mlajă și folosită la prinderea peștilor mici. 3. (La jocul de baschet) Cerc metalic fixat perpendicular pe un panou de lemn și prevăzut cu o plasă fără fund prin care trebuie să fie trecută mingea pentru a se marca un punct; punct marcat în acest fel. 4. Parte din instalația unei mori mici, în formă de ladă cu gura largă și fără fund, în care se toarnă grăunțele de măcinat. ♦ Pâlnie în formă de piramidă la mașina de treierat, în care se bagă snopii. ♦ Lada teascului în care se strivesc boabele, semințele etc. 5. Împletitură de nuiele care se așază ca o ladă pe fundul carului, înlocuind loitrele și codârla când se transportă lucruri mărunte. 6. Acoperământ de piele sau de pânză al unei trăsuri, care se poate ridica sau strânge. 7. (Anat.; în sintagma) Coșul pieptului = cavitate toracică; torace. ◊ Expr. (Reg.) A fi rupt (sau fript) în coș = a fi foarte flămând. A fi tare în coș = a fi sănătos, zdravăn. 8. Canal îngust, izolat sau făcut în zid și trecut prin acoperișul unei case, prin care iese fumul de la sobă, de la vatră etc.; horn, hogeac. ♦ Conductă verticală folosită la evacuarea gazelor de ardere dintr-o instalație de încălzire cu focar. – Din sl. košĩ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

COȘ2, coșuri, s. n. Bubuliță purulentă care se formează pe față sau pe corp ca urmare a unei leziuni sau a unei inflamații a glandelor sebacee. [Pl. și: (m.) coși] – Lat. cossus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

coș, cóșuri, s.n. (înv.) tabără tătărească.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme


coș interj. – Se aplică în timpul mulsului caprelor, pentru a le liniști. Origine incertă, probabil expresivă, cf. ceas, ciuș. Totuși, DAR se gîndește la fr. couche, germ. kusch, și Graur, BL, VI, 143, propune sb. koza „capră”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

coș (coși), s. m.s. m.1. Larvă de tăun. – 2. Bubuliță. Lat. cossus (Philippide, ZRPh., XXXI, 307; REW 2278; DAR); cf. it. cosso, fr. cosson „gărgăriță.” Fonetismul se explică prin faptul că forma actuală este un sing. analogic pe baza pl. coși. De uz general, cu excepția Banatului (ALR, I, 25). – Der. coșos, adj. (plin de coșuri, bubos).
Sursa: Dicționarul etimologic român

coș (-șuri), s. n. – (Înv.) Tabără de tătari. Sl. (pol. kosz, rut., rus. koš), de origine tăt. Sec. XVII.
Sursa: Dicționarul etimologic român

coș, coșuri s. n. (peior.) sân mic (de femeie).
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

1) coș m. și n., pl. urĭ (lat. cossus, larvă, ca adj. „zbîrcit”; it. cosso, coș, acneĭe). O boală a pĭeliĭ care se ivește maĭ ales în tinereță [!] din cauza linfatizmuluĭ [!], artritizmuluĭ și dispepsiiĭ și e caracterizată pin [!] niște bubulițe pline de puroĭ (care apar maĭ ales pe față) saŭ pin niște firicele de grăsime înegrite la capătu exterior și care ĭese ca niște vermișorĭ cînd le storcĭ. – În med. acneĭe.
Sursa: Dicționaru limbii românești


2) coș n., pl. urĭ (vsl. košĭ, bg. rus. alb. koš; ung. kas. V. coșar, coșniță). Împletitură de nuĭele de dus diferite lucrurĭ, paner: a purta în spate un coș de cărbunĭ, de mere. Conținutu unuĭ coș: a mînca un coș de mere. Horn (Munt.). Poclit, burduf, acoperemîntu de pele [!] al trăsuriĭ (Munt.): a trage coșu. Cavitatea în care se aruncă grăunțele la moară. Tabără tătărească (Vechĭ). Coșu peptuluĭ [!], toracele. A fi rupt în coș de foame, de sete, a fi foarte flămînd, însetat. A arunca la coș (adică „la coșu de hîrtiĭ aruncate, de gunoaĭe”), a nu admite să se publice (în ziaru saŭ revista pe care o conducĭ).
Sursa: Dicționaru limbii românești

coș, -uri, s.n. – 1. Construcție pentru depozitarea porumbului confecționat din nuiele împletite; coștei, hambar (ALR 1971: 402). 2. Cucui, umflătură (ALR 1969: 8). 3. Împletitură din nuiele pentru depozitat sau transportat obiecte. 4. Albie, covată. 5. Partea în care se toarnă grăunțele la măcinat. 6. Horn. 7. În expr. coș de oaie = oaie slabă: „Mărsu-mi-o hiru la Baie / C-am furat un coș de oaie” (Bârlea 1924: 260). – Din sl. koši „coș„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

coș s. n., pl. cóșuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

coș (-șuri), s. n.1. Obiect din împletitură de nuiele, care servește la transportul obiectelor. – 2. Năvod de pescuit. – 3. Stup. – 4. (Trans.) Albie, covată. – 5. (Înv.) Sicriu, coșciug. – 6. Coteț. – 7. Hambar. – 8. Loitră, ladă la car. – 9. La moară, parte în care se toarnă grăunțele la măcinat. – 10. Horn, hogeac. – 11. Împletitură de nuiele, leasă. – 12. Acoperămînt, capotă de trăsură. – 13. Față de pernă. – 14. Ghizd, colac de fîntînă. – 15. Ladă de teasc. – 16. Formă pentru brînză sau recipient pentru fragi, din coajă de copac, mai ales de brad. – 17. Mașină de urzit. – 18. Torace. – 19. Carapace de rac. – Mr., megl. coș. Sl. košĭ „coș” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 307; Cihac, II, 75; Conev 64); cf., bg., sb., slov., rus. koš, pol. kosz, mag. kas, alb. koš.Der. coșuleț, s. n. (dim. al lui coș; lumînare în spirală care se ducea la biserică, după tradiție, de Vinerea Mare); coșară, s. f. (coș, obiect), din mag. kosár, sb. košar; coșarcă, s. f. (coș, obiect; hambar, ciur), din mag. kosárka; coșar, s. m. (împletitor de nuiele; hornar); coșerie, s. f. (meseria de coșar); coșerar, s. m. (împletitor de coșuri); coșercar, s. m. (împletitor de coșuri); coșercărie, s. f. (meseria de coșar). – Cf. coșar, coșniță.
Sursa: Dicționarul etimologic român

coș n. 1. unealtă portativă de răchită sau de papură, în care se pun poame, proviziuni, rufe; coșul pieptului, numele popular al toracelui: fiind rupți în coș de foame și de sete CR.; 2. partea ce rămâne dintr’o vită tăiată căreia s’a luat ciosvârtele; 3. împletitură de nuielușe în formă de coș de prins pește; 4. conținutul unui coș: un coș de pere; 5. Mold. împletitură de nuiele ce înlocuiește loitrele și codârlele; 6. Munt. acoperământul mobil al unei trăsuri; 7. copaie pătrată, largă și îngustă, de turnat grăunțele ce cad apoi între pietrele morii; 8. canal prin care fumul sobei e condus în pod sau peste acoperișul casei. [Slav. KOȘĬ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a


COȘ1, coșuri, s. n. 1. Obiect de diferite forme, făcut dintr-o împletitură de nuiele, de papură, de rafie etc., cu sau fără toarte, care servește la transportarea sau la depozitarea unor obiecte; coșarcă. ◊ Expr. A arunca (sau a da) la coș = a arunca un lucru nefolositor sau lipsit de valoare. ♦ Conținutul unui coș1 (1). 2. Unealtă de pescuit de formă ovală, cilindrică etc., făcută din împletitură de nuiele sau de mlajă și folosită la prinderea peștilor mici. 3. (La jocul de baschet) Cerc metalic fixat perpendicular pe un panou de lemn și prevăzut cu o plasă fără fund prin care trebuie să fie trecută mingea pentru a se marca un punct; punct marcat în acest fel. 4. Parte din instalația unei mori mici, în formă de ladă cu gura largă și fără fund, în care se toarnă grăunțele de măcinat. ♦ Pâlnie la mașina de treierat, în care se introduc snopii. ♦ Lada teascului în care se strivesc boabele, semințele etc. 5. Împletitură de nuiele care se așază ca o ladă pe fundul carului, înlocuind loitrele și codârla când se transportă lucruri mărunte. 6. Acoperământ de piele sau de pânză al unei trăsuri, care se poate ridica sau strânge. 7. (Anat.; în sintagma) Coșul pieptului = cavitate toracică; torace. ◊ Expr. (Reg.) A fi rupt (sau fript) în coș = a fi foarte flămând. A fi tare în coș = a fi sănătos, zdravăn. 8. Canal îngust, izolat sau făcut în zid și trecut prin acoperișul unei case, prin care iese fumul de la sobă, de la vatră etc.; horn, hogeac. ♦ Conductă verticală folosită la evacuarea gazelor de ardere dintr-o instalație de încălzire cu focar. – Din sl. košĭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

COȘ2, coșuri, s. n. Bubuliță purulentă care se formează pe față sau pe corp ca urmare a unei leziuni sau a unei inflamații a glandelor sebacee. – [Pl. și: (m.) coși] – Lat. cossus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

COȘ2, coșuri, s. n. Bubuliță purulentă care se formează pe față sau pe corp ca urmare a unei leziuni sau a unei inflamații a glandelor sebacee. [Pl. și: (m.) coși] – Lat. cossus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

COȘ1, coșuri, s. n. 1. Obiect de diferite forme, făcut dintr-o împletitură de nuiele, de papură, de rafie etc., cu sau fără toarte, care servește la transportarea sau la depozitarea unor obiecte; coșarcă. ◊ Expr. A arunca (sau a da) la coș = a arunca un lucru nefolositor sau lipsit de valoare. ♦ Conținutul unui coș1 (1). 2. Unealtă de pescuit de formă ovală, cilindrică etc., făcută din împletitură de nuiele sau de mlajă și folosită la prinderea peștilor mici. 3. (La jocul de baschet) Cerc metalic fixat perpendicular pe un panou de lemn și prevăzut cu o plasă fără fund prin care trebuie să fie trecută mingea pentru a se marca un punct; punct marcat în acest fel. 4. Parte din instalația unei mori mici, în formă de ladă cu gura largă și fără fund, în care se toarnă grăunțele de măcinat. ♦ Pâlnie în formă de piramidă la mașina de treierat, în care se bagă snopii. ♦ Lada teascului în care se strivesc boabele, semințele etc. 5. Împletitură de nuiele care se așază ca o ladă pe fundul carului, înlocuind loitrele și codârla când se transportă lucruri mărunte. 6. Acoperământ de piele sau de pânză al unei trăsuri, care se poate ridica sau strânge. 7. (Anat.; în sintagma) Coșul pieptului = cavitate toracică; torace. ◊ Expr. (Reg.) A fi rupt (sau fript) în coș = a fi foarte flămând. A fi tare în coș = a fi sănătos, zdravăn. 8. Canal îngust, izolat sau făcut în zid și trecut prin acoperișul unei case, prin care iese fumul de la sobă, de la vatră etc.; horn, hogeac. ♦ Conductă verticală folosită la evacuarea gazelor de ardere dintr-o instalație de încălzire cu focar. – Din sl. košĩ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

coș, cóșuri, s.n. (înv.) tabără tătărească.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme


coș interj. – Se aplică în timpul mulsului caprelor, pentru a le liniști. Origine incertă, probabil expresivă, cf. ceas, ciuș. Totuși, DAR se gîndește la fr. couche, germ. kusch, și Graur, BL, VI, 143, propune sb. koza „capră”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

coș (coși), s. m.s. m.1. Larvă de tăun. – 2. Bubuliță. Lat. cossus (Philippide, ZRPh., XXXI, 307; REW 2278; DAR); cf. it. cosso, fr. cosson „gărgăriță.” Fonetismul se explică prin faptul că forma actuală este un sing. analogic pe baza pl. coși. De uz general, cu excepția Banatului (ALR, I, 25). – Der. coșos, adj. (plin de coșuri, bubos).
Sursa: Dicționarul etimologic român

coș (-șuri), s. n. – (Înv.) Tabără de tătari. Sl. (pol. kosz, rut., rus. koš), de origine tăt. Sec. XVII.
Sursa: Dicționarul etimologic român

coș (-șuri), s. n.1. Obiect din împletitură de nuiele, care servește la transportul obiectelor. – 2. Năvod de pescuit. – 3. Stup. – 4. (Trans.) Albie, covată. – 5. (Înv.) Sicriu, coșciug. – 6. Coteț. – 7. Hambar. – 8. Loitră, ladă la car. – 9. La moară, parte în care se toarnă grăunțele la măcinat. – 10. Horn, hogeac. – 11. Împletitură de nuiele, leasă. – 12. Acoperămînt, capotă de trăsură. – 13. Față de pernă. – 14. Ghizd, colac de fîntînă. – 15. Ladă de teasc. – 16. Formă pentru brînză sau recipient pentru fragi, din coajă de copac, mai ales de brad. – 17. Mașină de urzit. – 18. Torace. – 19. Carapace de rac. – Mr., megl. coș. Sl. košĭ „coș” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 307; Cihac, II, 75; Conev 64); cf., bg., sb., slov., rus. koš, pol. kosz, mag. kas, alb. koš.Der. coșuleț, s. n. (dim. al lui coș; lumînare în spirală care se ducea la biserică, după tradiție, de Vinerea Mare); coșară, s. f. (coș, obiect), din mag. kosár, sb. košar; coșarcă, s. f. (coș, obiect; hambar, ciur), din mag. kosárka; coșar, s. m. (împletitor de nuiele; hornar); coșerie, s. f. (meseria de coșar); coșerar, s. m. (împletitor de coșuri); coșercar, s. m. (împletitor de coșuri); coșercărie, s. f. (meseria de coșar). – Cf. coșar, coșniță.
Sursa: Dicționarul etimologic român

coș, coșuri s. n. (peior.) sân mic (de femeie).
Sursa: Dicționar de argou al limbii române


1) coș m. și n., pl. urĭ (lat. cossus, larvă, ca adj. „zbîrcit”; it. cosso, coș, acneĭe). O boală a pĭeliĭ care se ivește maĭ ales în tinereță [!] din cauza linfatizmuluĭ [!], artritizmuluĭ și dispepsiiĭ și e caracterizată pin [!] niște bubulițe pline de puroĭ (care apar maĭ ales pe față) saŭ pin niște firicele de grăsime înegrite la capătu exterior și care ĭese ca niște vermișorĭ cînd le storcĭ. – În med. acneĭe.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) coș n., pl. urĭ (vsl. košĭ, bg. rus. alb. koš; ung. kas. V. coșar, coșniță). Împletitură de nuĭele de dus diferite lucrurĭ, paner: a purta în spate un coș de cărbunĭ, de mere. Conținutu unuĭ coș: a mînca un coș de mere. Horn (Munt.). Poclit, burduf, acoperemîntu de pele [!] al trăsuriĭ (Munt.): a trage coșu. Cavitatea în care se aruncă grăunțele la moară. Tabără tătărească (Vechĭ). Coșu peptuluĭ [!], toracele. A fi rupt în coș de foame, de sete, a fi foarte flămînd, însetat. A arunca la coș (adică „la coșu de hîrtiĭ aruncate, de gunoaĭe”), a nu admite să se publice (în ziaru saŭ revista pe care o conducĭ).
Sursa: Dicționaru limbii românești

coș, -uri, s.n. – 1. Construcție pentru depozitarea porumbului confecționat din nuiele împletite; coștei, hambar (ALR 1971: 402). 2. Cucui, umflătură (ALR 1969: 8). 3. Împletitură din nuiele pentru depozitat sau transportat obiecte. 4. Albie, covată. 5. Partea în care se toarnă grăunțele la măcinat. 6. Horn. 7. În expr. coș de oaie = oaie slabă: „Mărsu-mi-o hiru la Baie / C-am furat un coș de oaie” (Bârlea 1924: 260). – Din sl. koši „coș„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

coș s. n., pl. cóșuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

coș n. 1. unealtă portativă de răchită sau de papură, în care se pun poame, proviziuni, rufe; coșul pieptului, numele popular al toracelui: fiind rupți în coș de foame și de sete CR.; 2. partea ce rămâne dintr’o vită tăiată căreia s’a luat ciosvârtele; 3. împletitură de nuielușe în formă de coș de prins pește; 4. conținutul unui coș: un coș de pere; 5. Mold. împletitură de nuiele ce înlocuiește loitrele și codârlele; 6. Munt. acoperământul mobil al unei trăsuri; 7. copaie pătrată, largă și îngustă, de turnat grăunțele ce cad apoi între pietrele morii; 8. canal prin care fumul sobei e condus în pod sau peste acoperișul casei. [Slav. KOȘĬ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a


COȘ1, coșuri, s. n. 1. Obiect de diferite forme, făcut dintr-o împletitură de nuiele, de papură, de rafie etc., cu sau fără toarte, care servește la transportarea sau la depozitarea unor obiecte; coșarcă. ◊ Expr. A arunca (sau a da) la coș = a arunca un lucru nefolositor sau lipsit de valoare. ♦ Conținutul unui coș1 (1). 2. Unealtă de pescuit de formă ovală, cilindrică etc., făcută din împletitură de nuiele sau de mlajă și folosită la prinderea peștilor mici. 3. (La jocul de baschet) Cerc metalic fixat perpendicular pe un panou de lemn și prevăzut cu o plasă fără fund prin care trebuie să fie trecută mingea pentru a se marca un punct; punct marcat în acest fel. 4. Parte din instalația unei mori mici, în formă de ladă cu gura largă și fără fund, în care se toarnă grăunțele de măcinat. ♦ Pâlnie la mașina de treierat, în care se introduc snopii. ♦ Lada teascului în care se strivesc boabele, semințele etc. 5. Împletitură de nuiele care se așază ca o ladă pe fundul carului, înlocuind loitrele și codârla când se transportă lucruri mărunte. 6. Acoperământ de piele sau de pânză al unei trăsuri, care se poate ridica sau strânge. 7. (Anat.; în sintagma) Coșul pieptului = cavitate toracică; torace. ◊ Expr. (Reg.) A fi rupt (sau fript) în coș = a fi foarte flămând. A fi tare în coș = a fi sănătos, zdravăn. 8. Canal îngust, izolat sau făcut în zid și trecut prin acoperișul unei case, prin care iese fumul de la sobă, de la vatră etc.; horn, hogeac. ♦ Conductă verticală folosită la evacuarea gazelor de ardere dintr-o instalație de încălzire cu focar. – Din sl. košĭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

COȘ2, coșuri, s. n. Bubuliță purulentă care se formează pe față sau pe corp ca urmare a unei leziuni sau a unei inflamații a glandelor sebacee. – [Pl. și: (m.) coși] – Lat. cossus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

cos - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul coase

cos - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul coase

cos - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul coase