Am găsit 48 de definiții pentru cuvantul/cuvintele corn:

CORN2, corni, s. m. Arbust sau arbore mic cu lemnul foarte tare, cu frunze opuse, cu flori galbene și cu fructe roșii comestibile, ale cărui frunze se întrebuințează la vopsit (Cornus mas). – Lat. cornus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. 1. (La animalele cornute) Fiecare dintre cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument muzical din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Obiect făcut din corn1 (I 2) sau în formă de corn1 (I 1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui obiect. ◊ Expr. Cornul abundenței = simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn1 (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. (La pl.) Nume generic dat părților unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn1 (I 1). ♦ Corn1 (I 1) sau vas mic de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosită în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul lunii = luna în primul și în ultimul pătrar, când are forma de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

corn s.n. (reg.) rachiu de secară; secărică.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

corn (-ni), s. m. – Arbust (Cornus mas). – Mr., istr. cornu, megl. corn. Lat. cornus (Pușcariu 401; Candrea-Dens., 396; REW 2241; DAR); cf. sp. cornizo.Der. coarnă, s. f. (fructul cornului); cornet, s. n. (pădure de corn); corniș, s. n. (cornet); cornișor, s. m. (plantă, Lycopodium clavatum, Lycopodium annotinum).
Sursa: Dicționarul etimologic român

corn (-oárne), s. n.1. Fiecare din cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. – 2. Instrument muzical de suflat. – 3. Obiect, vas din corn. – 4. Materie cornoasă. – 5. Simbol al călcării credinței conjugale. – 6. Parte a plugului. – 7. Dinte al furcii. – 8. Braț al crucii. – 9. Produs de panificație în formă de semilună. – 10. Semilună. – 11. Vîrful unei stele. – 12. Colț, ungher, margine. – 13. Punct cardinal. – 14. Aripă de oaste. – 15. Capăt, extremitate. – 16. Bucată, codru de pîine. – 17. Vîrf de pălărie. – 18. Filacteriu. – 19. (Înv.) Putere, stăpînire, imperiu. – 20. (Banat) Prost, nătîng. – Mr., istr. cornu, megl. corn. Lat. cǒrnu (Pușcariu 400; Candrea-Dens., 394; REW 2240; DAR); cf. it. corno, prov., cat. corn, fr. cor(ne), sp. cuerno, port. corno. Sensul 4 este sing. tantum, 5 pl. tantum. Pl. coarne servește numai pentru sensurile 1, 5, 6 și 7; în celelalte cazuri, se folosește pl. cornuri, și în ultimul, corni, m. Der. cornuleț, s. m. (plantă, Ceratocephalus orthoceras); cornuță, s. f. (plantă, Xanthium spinosum); corniță s. f. (cornuleț; minciună, exagerare; coc; corn de cerb; varietate de struguri); corniț, s. n. (Banat, sac folosit ca tipar pentru brînză); cornaci, adj. (cu coarne); cornaci, s. m. (plugar care ține coarnele plugului; plantă acvatică, Trapa natans; diavolul); cornac, s. m. (bondar); corneci, s. m. (bondar; corn pentru praf de pușcă); coarneș, adj. (încornorat, cu coarne); goarneș, adj. (cu coarne; varietate de struguri); cornea, s. m. (diavolul); cornici, s. m. (persoană care ține coarnele plugului); cornișor, s. m. (Arg., bou); cornos, adj. (cu coarne; dur, tare); cornovină, s. f. (Banat, om prost); cornuros, adj. (ascuțit, cu vîrf); cornorat (var. încornorat), adj. (cu coarne; ascuțit, crestat; exagerat, imposibil, evident fals); (în)cornorat, s. m. (diavolul); cornut, s. m. (care are coarne; prost); corni, vb. (a pune bîrnele care alcătuiesc colțul unei clădiri); încorna, vb. (a alcătui colțul unei construcții; a pune coarne); cornar, s. m. (vînzător de cornuri, chifle; plugar care ține coarnele plugului; înv., perceptor care strîngea darea pe vite); cornar, s. m. (plug cu un singur corn; stîlp care alcătuiește colțul unei construcții); cornărie, s. f. (plăcintărie); cornări, vb. (a răni cu coarnele; a pune coarne; a ține coarnele plugului; a alcătui colțul unei construcții; înv., a strînge, darea pe vite; refl., a-și rupe un corn); cornărit, s. n. (veche dare de un leu pentru fiecare bou vîndut la tîrg, impusă în Moldova de Antioh Cantemir, în 1706); cornat, adj. (cu coarne); cornățel, s. m. (nume al mai multor plante, Galium Aparine; Lycopodium selago; Xanthium strumarium), la care este evidentă încrucișarea cu corn „plantă”; cornățar, s. m. (insectă, Naucornis cinicoides); cornișor, s. n. (colț; plantă); încornora, vb. (a pune coarne). Der. neol. cornalină, s. f., din fr.; cornee, s. f., din fr.; cornet, s. n. (coarne de animal; instrument muzical; hîrtie răsucită în formă de corn; lame osoase în formă de cornet situate pe pereții celor două nări), din fr.; cornet, s. m. (goarnă), din fr. cornette, în parte prin intermediul rus. sau pol. kornet, cf. germ. Kornett; cornist, s. m. (trompetist), din fr. corniste; cornișe, s. f., din fr. corniche, cu dubletele corniz, s. n. (rindea), din bg. korniz, și acesta din germ. Karnies (DAR); și corniză, s. f. (vergea de draperie), din același cuvînt german, prin intermediul ngr. ϰορνύζα. Adj. cornut, considerat în general ca reprezentant direct al lat. cornūtus (Pușcariu 405; Candrea-Dens., 397; REW 2242; DAR), cf. it. cornuto, prov., cat. cornut, sp., port. cornudo), pare a explica alb. kërrutë (Philippide, II, 639), ca și ngr. ϰορούτα, rut. hornuta, slov., ceh. kornuta, ceh. kurnota, pol. kurnuty (Candrea, Elemente, 400; Berneker 573).
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) corn m. (lat. cŏrnus). Un arbore de pădure (cornus mas) care face florĭ galbene și fructe roșiĭ lungărețe comestibile. V. smidă 2.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) corn n., pl. coarne (lat. cŏrnu, it. pg. corno, pv. vfr. cat. corn, nfr. cor, sp. cuerno). Un fel de vîrf dur și ascuțit care crește în fruntea boilor și a altor rumegătoare. (La cerbĭ e în formă de ramurĭ). Fie-care din cele doŭă mînere cu care îndrepțĭ plugu la arat. Fie-care din cele doŭă colțurĭ ale luniĭ noĭ. Aripă (flanc) a frontuluĭ (Cost. 1, 271). Iron. Bucată de pergament cu versurĭ religioase (filacteriĭ) pe care Jidaniĭ șĭ-o leagă în frunte și la brațu stîng cînd se închină și provoacă sarcazmu [!] Românuluĭ (V. avgar și habotnic). Fam. Cu coarne, distins, breaz, priceput: par´că tu eștĭ maĭ cu coarne de cît el? Mincĭună cu coarne, mare mincĭună, mincĭună gogonată. Cel cu coarne, dracu. Coarne de mare (nord), roșcove. S. n., pl. urĭ. Trîmbiță, cornet, goarnă, maĭ ales făcută dintr´un corn de boŭ (V. goarnă). Chiflă, franzeluță în formă de semilună saŭ alt-fel. Un fel de ploscuță de ținut prafu de pușcă la vînat pentru puștile care se încărcaŭ pe la gură.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) corn, coarnă adj. (d. corn 1). Se zice despre o varietate de poamă cu boabele de forma fructelor cornuluĭ: strugure corn, poamă coarnă. – În Munt. se zice coarnă, ca s. f. cu înț. de „poamă coarnă”.
Sursa: Dicționaru limbii românești

corn, coarne, cornuri, s.n. – 1. Parte componentă a plugului: „Mulți bărbați nu se mai duc / Să țâie de corn de plug” (Bilțiu 1996: 306). 2. Colț: „În patru cornuri de lume” (Papahagi 1925: 237). 3. (gastr.) Prăjitură (dim., cornulețe). 4. Căprior așezat pe laturile lungi ale șarpantei (Stoica, Pop 1994). 5. Vârful unei stele. 6. Codru de pâine. – Lat. cornus.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

corn1 (arbust, instrument de suflat) s. m., pl. corni
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

corn2 (excrescență la animale, parte dintr-o construcție/mașină/unealtă) s. n., pl. coárne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

corn3 (franzeluță, recipient, colț, aripă de oaste) s. n., pl. córnuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

corn n. (pl. coarne), proeminență vârtoasă ce se formează pe capul unor animale: coarnele boului; fig. minciună cu coarne, exagerațiune ridiculă. ║ tot ce seamănă a corn: 1. (pl. mai ales cornuri), cornul abundanței, corn umplut cu felurite roade și flori, simbolul îmbelșugării; 2. trâmbiță militară cu sunet ascuțit și pătrunzător: Ștefan se ’ntoarce si din cornu-i sună BOL.; 3. Instrument de muzică recurbat în spirală: corn de vânătoare; 4. fiecare din cele două mânere ale plugului sau fiecare dinte al unei furci; 5. cornul lunei, unul din cele două capete la luna nouă; 6. ploscă în care se pune praf de pușcă pentru vânat; 7. pâinișoară lunguiață și recurbată; 8. Una din părțile prescurei; 9. Tr. colț: în patru cornuri de casă Pop. [Lat. CORNU].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

corn m. (pl. corni), frumos arbore cu florile galbene și lemnul vârtos; frunzele-i ovale sau eliptice se întrebuințează la colorat. [Lat. CORNUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. I. Formațiune dură, pereche sau nepereche, de pe craniul multor copitate. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, confecționat uneori din corn1, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat, format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument de suflat din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Recipient format dintr-un corn1 (I 1) sau de forma acestuia, în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui recipient. ◊ Expr. Cornul abundenței = (în mitologia greacă) simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn1 (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. Parte a unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn1 (I 1). ♦ Recipient din corn1 (I 1) sau de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosit în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul Lunii = Luna în primul și în ultimul pătrar, când are formă de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul-secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CORN2, corni, s. m. Arbust sau arbore mic cu lemnul foarte tare, cu frunze opuse, cu flori galbene și cu fructe roșii comestibile, ale cărui frunze se folosesc la vopsit (Cornus mas).Lat. cornus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CORN2, corni, s. m. Arbust sau arbore mic cu lemnul foarte tare, cu frunze opuse, cu flori galbene și cu fructe roșii comestibile, ale cărui frunze se întrebuințează la vopsit (Cornus mas). – Lat. cornus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. 1. (La animalele cornute) Fiecare dintre cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument muzical din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Obiect făcut din corn1 (I 2) sau în formă de corn1 (I 1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui obiect. ◊ Expr. Cornul abundenței = simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn1 (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. (La pl.) Nume generic dat părților unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn1 (I 1). ♦ Corn1 (I 1) sau vas mic de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosită în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul lunii = luna în primul și în ultimul pătrar, când are forma de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

corn s.n. (reg.) rachiu de secară; secărică.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

corn (-ni), s. m. – Arbust (Cornus mas). – Mr., istr. cornu, megl. corn. Lat. cornus (Pușcariu 401; Candrea-Dens., 396; REW 2241; DAR); cf. sp. cornizo.Der. coarnă, s. f. (fructul cornului); cornet, s. n. (pădure de corn); corniș, s. n. (cornet); cornișor, s. m. (plantă, Lycopodium clavatum, Lycopodium annotinum).
Sursa: Dicționarul etimologic român

corn (-oárne), s. n.1. Fiecare din cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. – 2. Instrument muzical de suflat. – 3. Obiect, vas din corn. – 4. Materie cornoasă. – 5. Simbol al călcării credinței conjugale. – 6. Parte a plugului. – 7. Dinte al furcii. – 8. Braț al crucii. – 9. Produs de panificație în formă de semilună. – 10. Semilună. – 11. Vîrful unei stele. – 12. Colț, ungher, margine. – 13. Punct cardinal. – 14. Aripă de oaste. – 15. Capăt, extremitate. – 16. Bucată, codru de pîine. – 17. Vîrf de pălărie. – 18. Filacteriu. – 19. (Înv.) Putere, stăpînire, imperiu. – 20. (Banat) Prost, nătîng. – Mr., istr. cornu, megl. corn. Lat. cǒrnu (Pușcariu 400; Candrea-Dens., 394; REW 2240; DAR); cf. it. corno, prov., cat. corn, fr. cor(ne), sp. cuerno, port. corno. Sensul 4 este sing. tantum, 5 pl. tantum. Pl. coarne servește numai pentru sensurile 1, 5, 6 și 7; în celelalte cazuri, se folosește pl. cornuri, și în ultimul, corni, m. Der. cornuleț, s. m. (plantă, Ceratocephalus orthoceras); cornuță, s. f. (plantă, Xanthium spinosum); corniță s. f. (cornuleț; minciună, exagerare; coc; corn de cerb; varietate de struguri); corniț, s. n. (Banat, sac folosit ca tipar pentru brînză); cornaci, adj. (cu coarne); cornaci, s. m. (plugar care ține coarnele plugului; plantă acvatică, Trapa natans; diavolul); cornac, s. m. (bondar); corneci, s. m. (bondar; corn pentru praf de pușcă); coarneș, adj. (încornorat, cu coarne); goarneș, adj. (cu coarne; varietate de struguri); cornea, s. m. (diavolul); cornici, s. m. (persoană care ține coarnele plugului); cornișor, s. m. (Arg., bou); cornos, adj. (cu coarne; dur, tare); cornovină, s. f. (Banat, om prost); cornuros, adj. (ascuțit, cu vîrf); cornorat (var. încornorat), adj. (cu coarne; ascuțit, crestat; exagerat, imposibil, evident fals); (în)cornorat, s. m. (diavolul); cornut, s. m. (care are coarne; prost); corni, vb. (a pune bîrnele care alcătuiesc colțul unei clădiri); încorna, vb. (a alcătui colțul unei construcții; a pune coarne); cornar, s. m. (vînzător de cornuri, chifle; plugar care ține coarnele plugului; înv., perceptor care strîngea darea pe vite); cornar, s. m. (plug cu un singur corn; stîlp care alcătuiește colțul unei construcții); cornărie, s. f. (plăcintărie); cornări, vb. (a răni cu coarnele; a pune coarne; a ține coarnele plugului; a alcătui colțul unei construcții; înv., a strînge, darea pe vite; refl., a-și rupe un corn); cornărit, s. n. (veche dare de un leu pentru fiecare bou vîndut la tîrg, impusă în Moldova de Antioh Cantemir, în 1706); cornat, adj. (cu coarne); cornățel, s. m. (nume al mai multor plante, Galium Aparine; Lycopodium selago; Xanthium strumarium), la care este evidentă încrucișarea cu corn „plantă”; cornățar, s. m. (insectă, Naucornis cinicoides); cornișor, s. n. (colț; plantă); încornora, vb. (a pune coarne). Der. neol. cornalină, s. f., din fr.; cornee, s. f., din fr.; cornet, s. n. (coarne de animal; instrument muzical; hîrtie răsucită în formă de corn; lame osoase în formă de cornet situate pe pereții celor două nări), din fr.; cornet, s. m. (goarnă), din fr. cornette, în parte prin intermediul rus. sau pol. kornet, cf. germ. Kornett; cornist, s. m. (trompetist), din fr. corniste; cornișe, s. f., din fr. corniche, cu dubletele corniz, s. n. (rindea), din bg. korniz, și acesta din germ. Karnies (DAR); și corniză, s. f. (vergea de draperie), din același cuvînt german, prin intermediul ngr. ϰορνύζα. Adj. cornut, considerat în general ca reprezentant direct al lat. cornūtus (Pușcariu 405; Candrea-Dens., 397; REW 2242; DAR), cf. it. cornuto, prov., cat. cornut, sp., port. cornudo), pare a explica alb. kërrutë (Philippide, II, 639), ca și ngr. ϰορούτα, rut. hornuta, slov., ceh. kornuta, ceh. kurnota, pol. kurnuty (Candrea, Elemente, 400; Berneker 573).
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) corn m. (lat. cŏrnus). Un arbore de pădure (cornus mas) care face florĭ galbene și fructe roșiĭ lungărețe comestibile. V. smidă 2.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) corn n., pl. coarne (lat. cŏrnu, it. pg. corno, pv. vfr. cat. corn, nfr. cor, sp. cuerno). Un fel de vîrf dur și ascuțit care crește în fruntea boilor și a altor rumegătoare. (La cerbĭ e în formă de ramurĭ). Fie-care din cele doŭă mînere cu care îndrepțĭ plugu la arat. Fie-care din cele doŭă colțurĭ ale luniĭ noĭ. Aripă (flanc) a frontuluĭ (Cost. 1, 271). Iron. Bucată de pergament cu versurĭ religioase (filacteriĭ) pe care Jidaniĭ șĭ-o leagă în frunte și la brațu stîng cînd se închină și provoacă sarcazmu [!] Românuluĭ (V. avgar și habotnic). Fam. Cu coarne, distins, breaz, priceput: par´că tu eștĭ maĭ cu coarne de cît el? Mincĭună cu coarne, mare mincĭună, mincĭună gogonată. Cel cu coarne, dracu. Coarne de mare (nord), roșcove. S. n., pl. urĭ. Trîmbiță, cornet, goarnă, maĭ ales făcută dintr´un corn de boŭ (V. goarnă). Chiflă, franzeluță în formă de semilună saŭ alt-fel. Un fel de ploscuță de ținut prafu de pușcă la vînat pentru puștile care se încărcaŭ pe la gură.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) corn, coarnă adj. (d. corn 1). Se zice despre o varietate de poamă cu boabele de forma fructelor cornuluĭ: strugure corn, poamă coarnă. – În Munt. se zice coarnă, ca s. f. cu înț. de „poamă coarnă”.
Sursa: Dicționaru limbii românești

corn, coarne, cornuri, s.n. – 1. Parte componentă a plugului: „Mulți bărbați nu se mai duc / Să țâie de corn de plug” (Bilțiu 1996: 306). 2. Colț: „În patru cornuri de lume” (Papahagi 1925: 237). 3. (gastr.) Prăjitură (dim., cornulețe). 4. Căprior așezat pe laturile lungi ale șarpantei (Stoica, Pop 1994). 5. Vârful unei stele. 6. Codru de pâine. – Lat. cornus.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

corn1 (arbust, instrument de suflat) s. m., pl. corni
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

corn2 (excrescență la animale, parte dintr-o construcție/mașină/unealtă) s. n., pl. coárne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

corn3 (franzeluță, recipient, colț, aripă de oaste) s. n., pl. córnuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

corn n. (pl. coarne), proeminență vârtoasă ce se formează pe capul unor animale: coarnele boului; fig. minciună cu coarne, exagerațiune ridiculă. ║ tot ce seamănă a corn: 1. (pl. mai ales cornuri), cornul abundanței, corn umplut cu felurite roade și flori, simbolul îmbelșugării; 2. trâmbiță militară cu sunet ascuțit și pătrunzător: Ștefan se ’ntoarce si din cornu-i sună BOL.; 3. Instrument de muzică recurbat în spirală: corn de vânătoare; 4. fiecare din cele două mânere ale plugului sau fiecare dinte al unei furci; 5. cornul lunei, unul din cele două capete la luna nouă; 6. ploscă în care se pune praf de pușcă pentru vânat; 7. pâinișoară lunguiață și recurbată; 8. Una din părțile prescurei; 9. Tr. colț: în patru cornuri de casă Pop. [Lat. CORNU].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

corn m. (pl. corni), frumos arbore cu florile galbene și lemnul vârtos; frunzele-i ovale sau eliptice se întrebuințează la colorat. [Lat. CORNUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. I. Formațiune dură, pereche sau nepereche, de pe craniul multor copitate. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, confecționat uneori din corn1, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat, format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument de suflat din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Recipient format dintr-un corn1 (I 1) sau de forma acestuia, în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui recipient. ◊ Expr. Cornul abundenței = (în mitologia greacă) simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn1 (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. Parte a unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn1 (I 1). ♦ Recipient din corn1 (I 1) sau de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosit în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul Lunii = Luna în primul și în ultimul pătrar, când are formă de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul-secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CORN2, corni, s. m. Arbust sau arbore mic cu lemnul foarte tare, cu frunze opuse, cu flori galbene și cu fructe roșii comestibile, ale cărui frunze se folosesc la vopsit (Cornus mas).Lat. cornus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CORN2, corni, s. m. Arbust sau arbore mic cu lemnul foarte tare, cu frunze opuse, cu flori galbene și cu fructe roșii comestibile, ale cărui frunze se întrebuințează la vopsit (Cornus mas). – Lat. cornus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. 1. (La animalele cornute) Fiecare dintre cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument muzical din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Obiect făcut din corn1 (I 2) sau în formă de corn1 (I 1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui obiect. ◊ Expr. Cornul abundenței = simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn1 (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. (La pl.) Nume generic dat părților unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn1 (I 1). ♦ Corn1 (I 1) sau vas mic de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosită în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul lunii = luna în primul și în ultimul pătrar, când are forma de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

corn s.n. (reg.) rachiu de secară; secărică.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

corn (-ni), s. m. – Arbust (Cornus mas). – Mr., istr. cornu, megl. corn. Lat. cornus (Pușcariu 401; Candrea-Dens., 396; REW 2241; DAR); cf. sp. cornizo.Der. coarnă, s. f. (fructul cornului); cornet, s. n. (pădure de corn); corniș, s. n. (cornet); cornișor, s. m. (plantă, Lycopodium clavatum, Lycopodium annotinum).
Sursa: Dicționarul etimologic român

corn (-oárne), s. n.1. Fiecare din cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. – 2. Instrument muzical de suflat. – 3. Obiect, vas din corn. – 4. Materie cornoasă. – 5. Simbol al călcării credinței conjugale. – 6. Parte a plugului. – 7. Dinte al furcii. – 8. Braț al crucii. – 9. Produs de panificație în formă de semilună. – 10. Semilună. – 11. Vîrful unei stele. – 12. Colț, ungher, margine. – 13. Punct cardinal. – 14. Aripă de oaste. – 15. Capăt, extremitate. – 16. Bucată, codru de pîine. – 17. Vîrf de pălărie. – 18. Filacteriu. – 19. (Înv.) Putere, stăpînire, imperiu. – 20. (Banat) Prost, nătîng. – Mr., istr. cornu, megl. corn. Lat. cǒrnu (Pușcariu 400; Candrea-Dens., 394; REW 2240; DAR); cf. it. corno, prov., cat. corn, fr. cor(ne), sp. cuerno, port. corno. Sensul 4 este sing. tantum, 5 pl. tantum. Pl. coarne servește numai pentru sensurile 1, 5, 6 și 7; în celelalte cazuri, se folosește pl. cornuri, și în ultimul, corni, m. Der. cornuleț, s. m. (plantă, Ceratocephalus orthoceras); cornuță, s. f. (plantă, Xanthium spinosum); corniță s. f. (cornuleț; minciună, exagerare; coc; corn de cerb; varietate de struguri); corniț, s. n. (Banat, sac folosit ca tipar pentru brînză); cornaci, adj. (cu coarne); cornaci, s. m. (plugar care ține coarnele plugului; plantă acvatică, Trapa natans; diavolul); cornac, s. m. (bondar); corneci, s. m. (bondar; corn pentru praf de pușcă); coarneș, adj. (încornorat, cu coarne); goarneș, adj. (cu coarne; varietate de struguri); cornea, s. m. (diavolul); cornici, s. m. (persoană care ține coarnele plugului); cornișor, s. m. (Arg., bou); cornos, adj. (cu coarne; dur, tare); cornovină, s. f. (Banat, om prost); cornuros, adj. (ascuțit, cu vîrf); cornorat (var. încornorat), adj. (cu coarne; ascuțit, crestat; exagerat, imposibil, evident fals); (în)cornorat, s. m. (diavolul); cornut, s. m. (care are coarne; prost); corni, vb. (a pune bîrnele care alcătuiesc colțul unei clădiri); încorna, vb. (a alcătui colțul unei construcții; a pune coarne); cornar, s. m. (vînzător de cornuri, chifle; plugar care ține coarnele plugului; înv., perceptor care strîngea darea pe vite); cornar, s. m. (plug cu un singur corn; stîlp care alcătuiește colțul unei construcții); cornărie, s. f. (plăcintărie); cornări, vb. (a răni cu coarnele; a pune coarne; a ține coarnele plugului; a alcătui colțul unei construcții; înv., a strînge, darea pe vite; refl., a-și rupe un corn); cornărit, s. n. (veche dare de un leu pentru fiecare bou vîndut la tîrg, impusă în Moldova de Antioh Cantemir, în 1706); cornat, adj. (cu coarne); cornățel, s. m. (nume al mai multor plante, Galium Aparine; Lycopodium selago; Xanthium strumarium), la care este evidentă încrucișarea cu corn „plantă”; cornățar, s. m. (insectă, Naucornis cinicoides); cornișor, s. n. (colț; plantă); încornora, vb. (a pune coarne). Der. neol. cornalină, s. f., din fr.; cornee, s. f., din fr.; cornet, s. n. (coarne de animal; instrument muzical; hîrtie răsucită în formă de corn; lame osoase în formă de cornet situate pe pereții celor două nări), din fr.; cornet, s. m. (goarnă), din fr. cornette, în parte prin intermediul rus. sau pol. kornet, cf. germ. Kornett; cornist, s. m. (trompetist), din fr. corniste; cornișe, s. f., din fr. corniche, cu dubletele corniz, s. n. (rindea), din bg. korniz, și acesta din germ. Karnies (DAR); și corniză, s. f. (vergea de draperie), din același cuvînt german, prin intermediul ngr. ϰορνύζα. Adj. cornut, considerat în general ca reprezentant direct al lat. cornūtus (Pușcariu 405; Candrea-Dens., 397; REW 2242; DAR), cf. it. cornuto, prov., cat. cornut, sp., port. cornudo), pare a explica alb. kërrutë (Philippide, II, 639), ca și ngr. ϰορούτα, rut. hornuta, slov., ceh. kornuta, ceh. kurnota, pol. kurnuty (Candrea, Elemente, 400; Berneker 573).
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) corn m. (lat. cŏrnus). Un arbore de pădure (cornus mas) care face florĭ galbene și fructe roșiĭ lungărețe comestibile. V. smidă 2.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) corn n., pl. coarne (lat. cŏrnu, it. pg. corno, pv. vfr. cat. corn, nfr. cor, sp. cuerno). Un fel de vîrf dur și ascuțit care crește în fruntea boilor și a altor rumegătoare. (La cerbĭ e în formă de ramurĭ). Fie-care din cele doŭă mînere cu care îndrepțĭ plugu la arat. Fie-care din cele doŭă colțurĭ ale luniĭ noĭ. Aripă (flanc) a frontuluĭ (Cost. 1, 271). Iron. Bucată de pergament cu versurĭ religioase (filacteriĭ) pe care Jidaniĭ șĭ-o leagă în frunte și la brațu stîng cînd se închină și provoacă sarcazmu [!] Românuluĭ (V. avgar și habotnic). Fam. Cu coarne, distins, breaz, priceput: par´că tu eștĭ maĭ cu coarne de cît el? Mincĭună cu coarne, mare mincĭună, mincĭună gogonată. Cel cu coarne, dracu. Coarne de mare (nord), roșcove. S. n., pl. urĭ. Trîmbiță, cornet, goarnă, maĭ ales făcută dintr´un corn de boŭ (V. goarnă). Chiflă, franzeluță în formă de semilună saŭ alt-fel. Un fel de ploscuță de ținut prafu de pușcă la vînat pentru puștile care se încărcaŭ pe la gură.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) corn, coarnă adj. (d. corn 1). Se zice despre o varietate de poamă cu boabele de forma fructelor cornuluĭ: strugure corn, poamă coarnă. – În Munt. se zice coarnă, ca s. f. cu înț. de „poamă coarnă”.
Sursa: Dicționaru limbii românești

corn, coarne, cornuri, s.n. – 1. Parte componentă a plugului: „Mulți bărbați nu se mai duc / Să țâie de corn de plug” (Bilțiu 1996: 306). 2. Colț: „În patru cornuri de lume” (Papahagi 1925: 237). 3. (gastr.) Prăjitură (dim., cornulețe). 4. Căprior așezat pe laturile lungi ale șarpantei (Stoica, Pop 1994). 5. Vârful unei stele. 6. Codru de pâine. – Lat. cornus.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

corn1 (arbust, instrument de suflat) s. m., pl. corni
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

corn2 (excrescență la animale, parte dintr-o construcție/mașină/unealtă) s. n., pl. coárne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

corn3 (franzeluță, recipient, colț, aripă de oaste) s. n., pl. córnuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

corn n. (pl. coarne), proeminență vârtoasă ce se formează pe capul unor animale: coarnele boului; fig. minciună cu coarne, exagerațiune ridiculă. ║ tot ce seamănă a corn: 1. (pl. mai ales cornuri), cornul abundanței, corn umplut cu felurite roade și flori, simbolul îmbelșugării; 2. trâmbiță militară cu sunet ascuțit și pătrunzător: Ștefan se ’ntoarce si din cornu-i sună BOL.; 3. Instrument de muzică recurbat în spirală: corn de vânătoare; 4. fiecare din cele două mânere ale plugului sau fiecare dinte al unei furci; 5. cornul lunei, unul din cele două capete la luna nouă; 6. ploscă în care se pune praf de pușcă pentru vânat; 7. pâinișoară lunguiață și recurbată; 8. Una din părțile prescurei; 9. Tr. colț: în patru cornuri de casă Pop. [Lat. CORNU].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

corn m. (pl. corni), frumos arbore cu florile galbene și lemnul vârtos; frunzele-i ovale sau eliptice se întrebuințează la colorat. [Lat. CORNUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. I. Formațiune dură, pereche sau nepereche, de pe craniul multor copitate. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, confecționat uneori din corn1, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat, format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument de suflat din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Recipient format dintr-un corn1 (I 1) sau de forma acestuia, în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui recipient. ◊ Expr. Cornul abundenței = (în mitologia greacă) simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn1 (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. Parte a unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn1 (I 1). ♦ Recipient din corn1 (I 1) sau de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosit în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul Lunii = Luna în primul și în ultimul pătrar, când are formă de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul-secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CORN2, corni, s. m. Arbust sau arbore mic cu lemnul foarte tare, cu frunze opuse, cu flori galbene și cu fructe roșii comestibile, ale cărui frunze se folosesc la vopsit (Cornus mas).Lat. cornus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)