CONTEXTÚRĂ, contexturi, s. f. 1. Ansamblu de caracteristici ale unei țesături care definesc structura ei. 2. Mod în care sunt îmbinate elementele unui tot; înlănțuire, legătură. – Din fr. contexture.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CONTEXTÚRĂ s. f. 1. mod de împletire a firelor unei țesături, care definesc structura ei. 2. mod în care sunt legate între ele diversele elemente ale unui tot; înlănțuire; legătură. ◊ (fig.) structură, schelet. (< fr. contexture)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
CONTEXTÚRĂ s.f. Mod în care sunt îmbinate elementele unui tot; înlănțuire; legătură. [< fr. contexture].
Sursa: Dicționar de neologisme
*contextúră f., pl. ĭ (d. context cu sufixu -ură; fr. contexture). Țesătură, legătură a părților între ele: contextura mușchilor (și fig.) contextura uneĭ cărțĭ, unuĭ discurs.
Sursa: Dicționaru limbii românești
contextúră s. f., g.-d. art. contextúrii; pl. contextúriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită contextură f. 1. țesătura, înlănțuirea părților unui tot: contextură mușchilor; 2. legătura părților unei opere literare.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CONTEXTÚRĂ, contexturi, s. f. 1. Ansamblu de caracteristici ale unei țesături care definesc structura ei. 2. Mod în care sunt îmbinate elementele unui tot; înlănțuire, legătură. – Din fr. contexture.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)