COLTÚC, coltuce, s. n. 1. Fiecare dintre cele două capete ale unei pâini lungi. 2. (Reg.) Pernă mică servind drept căpătâi. ♦ Perniță (de ace). [Pl. și: coltucuri] – Din tc. koltuk.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a coltúc (coltuce), s. n. – 1. Cot. Cu acest sens se folosește numai cu un gest de zeflemea, care constă în arăta cu cotul, indicînd un refuz nepoliticos. – 2. Ornament triunghiular. – 3. Colț de pîine. – 4. Traversă, bîrnă. – Var. cultuc. Tc. koltuk „braț, cot, colț” (Cihac, II, 569; Șeineanu, II, 141; Lokotsch 1199; Ronzevalle 140). Cf. Iordan, BF, I, 110.Sursa: Dicționarul etimologic român
coltúc n., pl. e (turc. koltuk, braț, colț; rus. kultúk, braț de rîŭ). Colț de pîne [!] lungă. Pernă mică, pernuță, puĭ (Mold. Fam.). Cotu mîniĭ [!], pe care mitocaniĭ îl arată în semn de refuz: Na! Coltucu! (Și ca interj. îld. „nu daŭ, să aĭ să ĭeĭ, la Paștele caluluĭ”!). – Și cultúc (Mold.).
Sursa: Dicționaru limbii românești
coltúc s. n., pl. coltúceSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită coltuc (cultuc) n. 1. Mold. pernița de cap, căpătâiu: un cultuc sub cap; 2. coaja dela marginea pâinii: cultuc dela Babic (după numele armeanului, starostele brutarilor din București, care scotea jimbla numai în coltuce); 3. gest de refuz, lovind cotul cu mâna: zînele se rugară ca barem nucile cu hainele să le dea; băiatul le arătă coltucul ISP. [Turc. KOLTUK, subțioară, spătar de scaun, perniță (= pernă cu subțiori), de unde apoi colțul proeminent al pâinii și cotul arătat în semn de refuz].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
COLTÚC, coltuce, s. n. 1. Fiecare dintre cele două capete ale unei pâini lungi. 2. (Reg.) Pernă mică servind drept căpătâi. ♦ Perniță (de ace). [Pl. și: coltucuri] – Din tc. koltuk.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) COLTÚC, coltuce, s. n. 1. Fiecare dintre cele două capete ale unei pâini lungi. 2. (Reg.) Pernă mică servind drept căpătâi. ♦ Perniță (de ace). [Pl. și: coltucuri] – Din tc. koltuk.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
coltúc (coltuce), s. n. – 1. Cot. Cu acest sens se folosește numai cu un gest de zeflemea, care constă în arăta cu cotul, indicînd un refuz nepoliticos. – 2. Ornament triunghiular. – 3. Colț de pîine. – 4. Traversă, bîrnă. – Var. cultuc. Tc. koltuk „braț, cot, colț” (Cihac, II, 569; Șeineanu, II, 141; Lokotsch 1199; Ronzevalle 140). Cf. Iordan, BF, I, 110.Sursa: Dicționarul etimologic român coltúc n., pl. e (turc. koltuk, braț, colț; rus. kultúk, braț de rîŭ). Colț de pîne [!] lungă. Pernă mică, pernuță, puĭ (Mold. Fam.). Cotu mîniĭ [!], pe care mitocaniĭ îl arată în semn de refuz: Na! Coltucu! (Și ca interj. îld. „nu daŭ, să aĭ să ĭeĭ, la Paștele caluluĭ”!). – Și cultúc (Mold.).
Sursa: Dicționaru limbii românești
coltúc s. n., pl. coltúceSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită coltuc (cultuc) n. 1. Mold. pernița de cap, căpătâiu: un cultuc sub cap; 2. coaja dela marginea pâinii: cultuc dela Babic (după numele armeanului, starostele brutarilor din București, care scotea jimbla numai în coltuce); 3. gest de refuz, lovind cotul cu mâna: zînele se rugară ca barem nucile cu hainele să le dea; băiatul le arătă coltucul ISP. [Turc. KOLTUK, subțioară, spătar de scaun, perniță (= pernă cu subțiori), de unde apoi colțul proeminent al pâinii și cotul arătat în semn de refuz].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
COLTÚC, coltuce, s. n. 1. Fiecare dintre cele două capete ale unei pâini lungi. 2. (Reg.) Pernă mică servind drept căpătâi. ♦ Perniță (de ace). [Pl. și: coltucuri] – Din tc. koltuk.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)