Am găsit 29 de definiții pentru cuvantul/cuvintele colt:

COLT, colturi, s. n. Tip de revolver sau de pistolet. – Din engl. Colt, fr. colt.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


COLT s.n. Pistolet automat american de calibru 11,4 mm. [< engl., fr. colt, cf. Colt – fabricantul acestei arme].
Sursa: Dicționar de neologisme

COLT s. n. revolver sau pistolet american de calibru 11,43 mm, cu încărcare automată. (<engl., fr. colt)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

colt s. n., pl. cólturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

COLT, colturi, s. n. Tip de revolver sau de pistolet. – Din engl. Colt, fr. colt.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n. (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

colț (-ți), s. m.1. Dinte, canin. – 2. Canin de mistreț sau de elefant. – 3. În general, vîrf, proeminență a unui obiect. – 4. Zimț de ferăstrău. – 5. Fiecare din vîrfurile ascuțite ale greblei. – 7. Extremități ale tăișului securii. – 8. Știft, bolț, bulon. – 9. Cui, țintă care împiedică alunecarea pe gheață. – 10. Cîrlig, scoabă. – 11. Vîrf, țanc, stîncă ascuțită. – 12. Crestătură, semn. – 13. Zuluf, cîrlionț. – 14. Mugure, vlăstar. – 15. Germen, embrion. – 16. Boboc, mugure. – 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. – 18. La pîine, capăt, extremitate. – 19. Intersecție, răscruce. – 20. Extremitățile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele). Sl. kolĭcĭ, de la klati, koljǫ „a înțepa” (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR); cf. bg. kolec „țăruș”, sb. kolac „țăruș”, rut. kolecĭ „germen”, pol. kolec „ghimpe”. – Der. colțui, s. m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămașă); colțișor, s. n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionț; plantă, Dentaria bulbifera); colțoi, s. m. (colțui); colțăriș, s. n. (stîncărie); colțos (var. colțat), adj. (cu dinții canini mari; trufaș, înfumurat, mîndru; certăreț, scandalagiu); colțuros, adj. (stîncos; aspru; colțat, ascuțit); colțurat, adj. (colțuros, rar); colță, s. f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colț, datorită lipsei diftongării; colțan, s. m. (persoană sau animal cu dinții canini mari; libarcă; gîndac; castană de apă, Trapa natans; vîrf, țanc); colțan, s. m. (gogoașă de stejar); colțar, s. m. (bîrnă ce formează unghi sau colț exterior; dinte canin; Trapa natans; colț de stradă; poliță, masă ori canapea așezate în colțul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ținte pentru alpiniști); colțar, s. n. (echer; culegător, culegar; piesă a războiului de țesut; gogoașă de stejar); cloțan, s. m. (stîncă; țanc), metateză a lui colțan; încolți, vb. (a înfige dinții, a mușca; a hăitui; a germina; a înmuguri).
Sursa: Dicționarul etimologic român

colț n., pl. urĭ (vsl. kolĭcĭ, bg. kólec, par; pol. kolca, kolec, vîrf. Cp. și cu cloț și clonț). Unghĭ care intră saŭ ĭese: ascuns în colțu odăiĭ, aștepta la colțu străziĭ. Coltuc, vîrfu pîniĭ [!] lungĭ: un colț de pîne. În treĭ, patru, cincĭ colțurĭ, triangular, rectangular, pentagonal. A pune un elev la colț, a-l ținea [!] în picĭoare în colț în semn de pedeapsă. S. m. Dinte canin: cînele [!] îșĭ arăta colțiĭ. Pisc, vîrf de munte. Germine de plantă. A-țĭ arăta colțiĭ, a-țĭ arăta dințiĭ, a amenința. Colțu babeĭ, păducherniță.
Sursa: Dicționaru limbii românești

colț1 (dinte, dantelă, șuviță) s. m., pl. colți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

colț2 (unghi, extremitate) s. n., pl. cólțuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

colț n. (pl. colțuri) 1. unghiu format prin întâlnirea a două linii sau a două suprafețe: colțul unei case; 2. parte proeminentă: colț de pâine; 3. loc retras într’o casă: stă în colț. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

colț m. (pl. colți) 1. dinte mare și ascuțit (la câini, cai sau fiare): a-și arăta colții, a rânji sau a amenința; a se lua în colți, a se încăiera; 2. pisc de munte, stâncă ascuțită: în colții munților; 3. Bot. germen, vlăstar; colțul babei, plantă cu florile galbene și fructele țepoase (Tribulus terrestris). [Cf. pol. KOLEȚ, vârf].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n., (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct în care se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile...** Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc. (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). 2. Rubrică rezervată, într-o publicație, unei specialități. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor unelte asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, sb. kolac.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n. (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

colț (-ți), s. m.1. Dinte, canin. – 2. Canin de mistreț sau de elefant. – 3. În general, vîrf, proeminență a unui obiect. – 4. Zimț de ferăstrău. – 5. Fiecare din vîrfurile ascuțite ale greblei. – 7. Extremități ale tăișului securii. – 8. Știft, bolț, bulon. – 9. Cui, țintă care împiedică alunecarea pe gheață. – 10. Cîrlig, scoabă. – 11. Vîrf, țanc, stîncă ascuțită. – 12. Crestătură, semn. – 13. Zuluf, cîrlionț. – 14. Mugure, vlăstar. – 15. Germen, embrion. – 16. Boboc, mugure. – 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. – 18. La pîine, capăt, extremitate. – 19. Intersecție, răscruce. – 20. Extremitățile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele). Sl. kolĭcĭ, de la klati, koljǫ „a înțepa” (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR); cf. bg. kolec „țăruș”, sb. kolac „țăruș”, rut. kolecĭ „germen”, pol. kolec „ghimpe”. – Der. colțui, s. m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămașă); colțișor, s. n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionț; plantă, Dentaria bulbifera); colțoi, s. m. (colțui); colțăriș, s. n. (stîncărie); colțos (var. colțat), adj. (cu dinții canini mari; trufaș, înfumurat, mîndru; certăreț, scandalagiu); colțuros, adj. (stîncos; aspru; colțat, ascuțit); colțurat, adj. (colțuros, rar); colță, s. f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colț, datorită lipsei diftongării; colțan, s. m. (persoană sau animal cu dinții canini mari; libarcă; gîndac; castană de apă, Trapa natans; vîrf, țanc); colțan, s. m. (gogoașă de stejar); colțar, s. m. (bîrnă ce formează unghi sau colț exterior; dinte canin; Trapa natans; colț de stradă; poliță, masă ori canapea așezate în colțul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ținte pentru alpiniști); colțar, s. n. (echer; culegător, culegar; piesă a războiului de țesut; gogoașă de stejar); cloțan, s. m. (stîncă; țanc), metateză a lui colțan; încolți, vb. (a înfige dinții, a mușca; a hăitui; a germina; a înmuguri).
Sursa: Dicționarul etimologic român

colț n., pl. urĭ (vsl. kolĭcĭ, bg. kólec, par; pol. kolca, kolec, vîrf. Cp. și cu cloț și clonț). Unghĭ care intră saŭ ĭese: ascuns în colțu odăiĭ, aștepta la colțu străziĭ. Coltuc, vîrfu pîniĭ [!] lungĭ: un colț de pîne. În treĭ, patru, cincĭ colțurĭ, triangular, rectangular, pentagonal. A pune un elev la colț, a-l ținea [!] în picĭoare în colț în semn de pedeapsă. S. m. Dinte canin: cînele [!] îșĭ arăta colțiĭ. Pisc, vîrf de munte. Germine de plantă. A-țĭ arăta colțiĭ, a-țĭ arăta dințiĭ, a amenința. Colțu babeĭ, păducherniță.
Sursa: Dicționaru limbii românești

colț1 (dinte, dantelă, șuviță) s. m., pl. colți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

colț2 (unghi, extremitate) s. n., pl. cólțuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

colț n. (pl. colțuri) 1. unghiu format prin întâlnirea a două linii sau a două suprafețe: colțul unei case; 2. parte proeminentă: colț de pâine; 3. loc retras într’o casă: stă în colț. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

colț m. (pl. colți) 1. dinte mare și ascuțit (la câini, cai sau fiare): a-și arăta colții, a rânji sau a amenința; a se lua în colți, a se încăiera; 2. pisc de munte, stâncă ascuțită: în colții munților; 3. Bot. germen, vlăstar; colțul babei, plantă cu florile galbene și fructele țepoase (Tribulus terrestris). [Cf. pol. KOLEȚ, vârf].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n., (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct în care se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile...** Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc. (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). 2. Rubrică rezervată, într-o publicație, unei specialități. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor unelte asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, sb. kolac.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n. (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

colț (-ți), s. m.1. Dinte, canin. – 2. Canin de mistreț sau de elefant. – 3. În general, vîrf, proeminență a unui obiect. – 4. Zimț de ferăstrău. – 5. Fiecare din vîrfurile ascuțite ale greblei. – 7. Extremități ale tăișului securii. – 8. Știft, bolț, bulon. – 9. Cui, țintă care împiedică alunecarea pe gheață. – 10. Cîrlig, scoabă. – 11. Vîrf, țanc, stîncă ascuțită. – 12. Crestătură, semn. – 13. Zuluf, cîrlionț. – 14. Mugure, vlăstar. – 15. Germen, embrion. – 16. Boboc, mugure. – 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. – 18. La pîine, capăt, extremitate. – 19. Intersecție, răscruce. – 20. Extremitățile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele). Sl. kolĭcĭ, de la klati, koljǫ „a înțepa” (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR); cf. bg. kolec „țăruș”, sb. kolac „țăruș”, rut. kolecĭ „germen”, pol. kolec „ghimpe”. – Der. colțui, s. m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămașă); colțișor, s. n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionț; plantă, Dentaria bulbifera); colțoi, s. m. (colțui); colțăriș, s. n. (stîncărie); colțos (var. colțat), adj. (cu dinții canini mari; trufaș, înfumurat, mîndru; certăreț, scandalagiu); colțuros, adj. (stîncos; aspru; colțat, ascuțit); colțurat, adj. (colțuros, rar); colță, s. f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colț, datorită lipsei diftongării; colțan, s. m. (persoană sau animal cu dinții canini mari; libarcă; gîndac; castană de apă, Trapa natans; vîrf, țanc); colțan, s. m. (gogoașă de stejar); colțar, s. m. (bîrnă ce formează unghi sau colț exterior; dinte canin; Trapa natans; colț de stradă; poliță, masă ori canapea așezate în colțul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ținte pentru alpiniști); colțar, s. n. (echer; culegător, culegar; piesă a războiului de țesut; gogoașă de stejar); cloțan, s. m. (stîncă; țanc), metateză a lui colțan; încolți, vb. (a înfige dinții, a mușca; a hăitui; a germina; a înmuguri).
Sursa: Dicționarul etimologic român

colț n., pl. urĭ (vsl. kolĭcĭ, bg. kólec, par; pol. kolca, kolec, vîrf. Cp. și cu cloț și clonț). Unghĭ care intră saŭ ĭese: ascuns în colțu odăiĭ, aștepta la colțu străziĭ. Coltuc, vîrfu pîniĭ [!] lungĭ: un colț de pîne. În treĭ, patru, cincĭ colțurĭ, triangular, rectangular, pentagonal. A pune un elev la colț, a-l ținea [!] în picĭoare în colț în semn de pedeapsă. S. m. Dinte canin: cînele [!] îșĭ arăta colțiĭ. Pisc, vîrf de munte. Germine de plantă. A-țĭ arăta colțiĭ, a-țĭ arăta dințiĭ, a amenința. Colțu babeĭ, păducherniță.
Sursa: Dicționaru limbii românești

colț1 (dinte, dantelă, șuviță) s. m., pl. colți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

colț2 (unghi, extremitate) s. n., pl. cólțuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

colț n. (pl. colțuri) 1. unghiu format prin întâlnirea a două linii sau a două suprafețe: colțul unei case; 2. parte proeminentă: colț de pâine; 3. loc retras într’o casă: stă în colț. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

colț m. (pl. colți) 1. dinte mare și ascuțit (la câini, cai sau fiare): a-și arăta colții, a rânji sau a amenința; a se lua în colți, a se încăiera; 2. pisc de munte, stâncă ascuțită: în colții munților; 3. Bot. germen, vlăstar; colțul babei, plantă cu florile galbene și fructele țepoase (Tribulus terrestris). [Cf. pol. KOLEȚ, vârf].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n., (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct în care se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile...** Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc. (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). 2. Rubrică rezervată, într-o publicație, unei specialități. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor unelte asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, sb. kolac.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

colţ - Formă unică - pentru cuvantul colţ