COERÉNȚĂ, coerențe, s. f. 1. Legătură strânsă (și armonioasă) între părțile sau elementele unui întreg. 2. (Fiz.) Proprietatea mai multor unde de a avea aceeași lungime și diferențe de fază constante în timp. [Var.: coherénță s. f.] – Din lat. cohaerentia, fr. cohérence.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a COERÉNȚĂ s. f. 1. însușirea de a fi coerent; legătură strânsă, logică între mai multe elemente, idei, lucruri. 2. (mat.) proprietate a unui sistem de axiome de a nu admite contradicții între nici o pereche de propoziții care pot fi deduse din el; consistență (2). 3. (fiz.) proprietate a undelor de a fi coerente (2). (< fr. cohérence, lat. cohaerentia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
COERÉNȚĂ s.f. Legătură, unire strânsă (între mai multe elemente, idei, lucruri). ♦ Proprietate a unui sistem de axiome de a nu admite contradicție între nici o pereche de propoziții care pot fi deduse din el. [Var. coherență s.f. / cf. fr. cohérence, lat. cohaerentia].
Sursa: Dicționar de neologisme
*coerénță f., pl. e (lat. cohaerentia). Legătură, unire, conexiune între lucrurĭ: discurs fără coerență. – Și coh-.
Sursa: Dicționaru limbii românești
coerénță s. f., g.-d. art. coerénței; pl. coerénțeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită coerență f. legătura, unirea lucrurilor între ele.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
COERÉNȚĂ, coerențe, s. f. 1. Legătură strânsă (și armonioasă) între părțile sau elementele unui întreg. 2. (Fiz.) Proprietatea mai multor unde de a avea aceeași lungime și diferențe de fază constante în timp. [Var.: coherénță s. f.] – Din lat. cohaerentia, fr. cohérence.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
Forme flexionare:
coerenta - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul coerent
coerentă - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul coerent