CLĂTÍ, clătesc, vb. IV. I. Tranz. A curăța rufe, vase etc., spălându-le ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦ Refl. A se spăla ușor pe mâini, în gură etc. II. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A clătina(1). ♦ (Refl.) (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare; a se izbi (de un obstacol). 2. Tranz. și refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina. 3. Tranz. și refl. A (se) clătina (3). ◊ Expr. A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viața cuiva. – Din sl. klatiti.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a clătí (clătésc, clătít), vb. 1. A mișca, a clătina, a deplasa. – 2. A pune în mișcare. – 3. A scutura, a agita. – 4. A tulbura, a întoarce pe dos, a perturba. – 5. A mișca, a agita. – 6. A face să șovăie, a amenința. – 7. (Refl.) A decădea, a se ruina. – 8. A se impresiona, a se înduioșa, a se emoționa. – 9. A curăța rufe, vase, spălîndu-le ușor cu apă, a le limpezi. Sl. klatiti „a scutura” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 60; Miklosich, Lexicon, 288); cf. bg. klatjă, ceh. klátiti, pol. klócić. Sec. XV. Cu toate aceste sensuri, în afară de ultimul, este puțin înv., și în general este înlocuit prin a clătina. – Der. clăteală, s. f. (limpezire, clătit); clătită, s. f. (un fel de plăcintă subțire, umplută și rulată); clătitură, s. f. (înv., scuturătură, zgîlțîială; limpezire, clătit); clătitor, adj. (care scutură); clătări, vb. cu aceleași sensuri ca clăti, cu o nuanță iterativă sau durativă; clătina, vb. cu aceleași sensuri (în ciuda diferenței stabilite de DAR între aceste vb., se poate afirma doar că clătări apare mai curînd a fi propriu rom. occidentale, și clătina rom. orientale, acesta din urmă tinzînd să-l elimine pe primul; la clătina lipsește sensul de „a limpezi rufele”, pentru care se conservă în aria sa forma primitivă clăti); clătinător, adj. (care se clatină, care se răscolește); clătinătură, s. f. (scuturătură); clătinătoare, s. f. (scrînciob).Sursa: Dicționarul etimologic român
clătí, clătesc, vb. tranz., refl. – A (se) mișca: „De-aude codru clătind / Da' dă-i, frate, să fugim” (Papahagi, 183); „De-ai arde, lume, cu foc / Nici nu m-aș clăti din loc” (Papahagi, 184). – Din sl. klatiti „a scutura” (Miklosich, Cihac cf. DER).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
clătí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clătésc, imperf. 3 sg. clăteá; conj. prez. 3 să clăteáscăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită clătì v. 1. a sgudui, a clătina: a lumii temelie se mișcă, se clătește GR. AL.; 2. a mișca din loc, a strămuta: își clăti tabăra cu multă greutate BĂLC. 3. (sens obișnuit astăzi) a curăți spălând și frecând: a clăti sticla, paharele, gura; 4. a limpezi rufele în cea din urmă apă. [Slav. KLATITl].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CLĂTÍ, clătesc, vb. IV. I. Tranz. A curăța rufe, vase etc., spălându-le ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦ Refl. A se spăla ușor pe mâini, în gură etc. II. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A clătina (1). ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare; a se izbi (de un obstacol). 2. Tranz. și refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina. 3. Tranz. și refl. A (se) clătina (3). ◊ Expr. (Înv. și pop.) A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viața cuiva. – Din sl. klatiti.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)