Am găsit 7 definiții pentru cuvantul/cuvintele ciup:

ciup2, ciupi, s.m. (pop.) 1. (mai ales la pl.) șuviță de păr, moț, chică, percică, ciuf, smoc, chică. 2. lână rămasă în pieptenii de scărmănat; resturile câlților de cânepă; târș, buhaci, bujoi, ghijar, corci, muzac, huci.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme


ciup (ciúpi), s. m.1. Smoc de păr, moț, tupeu. – 2. Șuviță, plete, cîrlionț. – 3. Copac stufos, frunziș. – Mr. ciup „ață de cînepă”. Sl. (sb. čup „smoc”, rus. čup „moț”), cf. alb. čupë „plete”. Nu poate proveni direct din sb., cum crede DAR, datorită circulației extinse a cuvîntului rom. Pare cuvînt diferit de cel anterior, probabil în legătură cu ciuf.Der. ciupos, adj. (zbîrlit, ciufulit).
Sursa: Dicționarul etimologic român

ciup interj. – Exprimă zgomotul produs de ciugulitul păsărilor, sau de mersul pe vîrfuri. – Var. cip. Creație spontană. – Der. ciup, s. n. (cioc), cuvînt rar; ciupi, vb. (a ciocăni, a lovi cu ciocul; a rupe lăstari, a paște; a mînca pe apucate; a fura cantități mici; a culege, a aduna; a pișca; a bate, a face zob; refl., a se ameți, a se chercheli), care se consideră de obicei der. de la sb. čupati, „a ciupi, a smulge”, și acesta din alb. tšupis „a ciuguli” (Cihac, II, 50; Pușcariu, Lr., 265; DAR; cf. Conev 96; Rosetti, II, 114), însă ex. străine s-ar putea multiplica (bg. čupja „a rupe”, čupkam „a ciuguli”, mag. csipni „a ciupi”), probabil datorită rădăcinii expresive comune; ciupeală, s. f. (șterpelire; furtișag; acțiunea de a ciupi); ciupitură, s. f. (ciupeală; cantitate mică); ciupitor, adj. (borfaș); ciupeli, vb. (a ciuguli, a da cu ciocul; a mînca pe apucate; a jumuli; a pîrli porcul pentru a-l curăța de păr; a fura, a șterpeli), creație expresivă, cu adăugarea grupului -li (Graur, BL, VI, 146), pe care Tiktin și DAR îl explică prin mag. csupálni „a smulge”, cuvînt cu siguranță în legătură, cu sb. (în schimb, din mag. csiperész provine ciupăra, care circulă în Trans., cu aceleași accepții); ciupelniță, s. f. (Bucov., groapă); ciupăi, vb. (Bucov., a merge pe vîrfuri; despre mistreți, a grohăi; a se bălăci), der. normal de la ciup, pe care DAR îl separă ca și cum ar fi trei cuvinte diferite, explicîndu-l pe primul prin rut. čapati „a merge.” Ca și în alte cazuri de creații spontane, este greu de stabilit legătura exactă a lui ciup cu alb. kjep „cioc”; nu pare însă de folos nici să ajungem, pentru a o explica, la limbile anterioare indoeurop. (Lahovary 324).
Sursa: Dicționarul etimologic român

CIUP, ciupi, s. m. (Reg.) Șuviță de păr. – Sb. čup(a).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

1) cĭup m. (vsl. čupŭ). Vest. Cĭuf, moț. Fulg de lînă rămas de la dărăcit și de la pĭeptănat.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) cĭup v. tr. V. cĭupesc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ciúp, -i, s.m. – 1. Smoc de păr, moț: „Saie-le ochii, / Pice-le ciupu” (Bilțiu 1990: 294). 2. Mătasa-porumbului; cosâță (ALR 1971: 404). 3. În expr. dă ciup = leagă rod (ALR 1973: 806). – Cf. alb. čupë „pleată„, srb. čup „smoc”, rus. čup „moț” (DER).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș