CIRC, circuri, s. n. 1. Gen de spectacol care cuprinde numere de gimnastică de acrobație, prezentare de animale dresate, momente comice bufe etc.; ansamblu artistic care organizează astfel de spectacole. 2. Construcție de formă rotundă, cu locurile pentru spectatori așezate în amfiteatru și având la mijloc o arenă circulară, unde au loc spectacole de circ (1). ♦ Incintă neacoperită, în formă de amfiteatru, unde se celebrau jocurile publice la romani. 3. Depresiune circulară (cu aspect de amfiteatru) formată prin acțiunea de eroziune a unui ghețar, de obicei în regiunile muntoase înalte; căldare. Circ lunar = crater lunar. – Din fr. cirque, lat. circus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CIRC s. n. 1. Construcție vastă descoperită, de forma unui amfiteatru, unde aveau loc jocurile publice (la romani). 2. Reprezentație al cărei program cuprinde numere de gimnastică, acrobație, dresaj de animale etc. 3. Incinta circulară unde se desfășoară spectacolele de circ (2). 4. Depresiune circulară în regiunile înalte ale munților, formată prin eroziune sau prin acțiunea unui ghețar. ♦ ~ lunar = crater lunar. (< fr. cirque, lat. circus)Sursa: Marele dicționar de neologisme
CIRC s.n. 1. Reprezentație al cărei program cuprinde numere de gimnastică și de acrobație, prezentare de animale dresate etc.; ansamblu artistic care dă asemenea reprezentații. 2. Incinta circulară unde se desfășoară exercițiile acrobatice sau ecvestre ale reprezentațiilor de circ (1). ♦ Incintă circulară descoperită unde aveau loc jocurile publice la romani. 3. Depresiune circulară în regiunile înalte ale munților, formată prin eroziune sau prin acțiunea unui ghețar; chiuvetă (2) [în DN]. [Pl. -uri. / < lat. circus, cf. it. circo, fr. cirque].
Sursa: Dicționar de neologisme
circ s. n. sg. 1. gălăgie, scandal. 2. comportament indecent. 3. (pub., peior.) spectacol grotesc, penibil, oferit de politicieni.Sursa: Dicționar de argou al limbii române *circ n., pl. urĭ (lat. circus. V. cerc). Loc de spectacul [!] unde se alerga cu caiĭ la vechiĭ Romanĭ. Azĭ, local circular p. diferite spectacule, dar maĭ ales de alergat cu caiĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
circ s. n., pl. círcuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită circ n. 1. îngrădire unde se făceau la cei vechi alergări de cai, de care; 2. îngrădire circulară acoperită unde călăreții fac exercițiile lor ecvestre.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CIRC, circuri, s. n. 1. Spectacol care cuprinde numere de gimnastică, de acrobație, dresură de animale, momente comice bufe etc.; ansamblu artistic care organizează astfel de spectacole. 2. Construcție de formă rotundă, cu locurile pentru spectatori așezate în amfiteatru și având la mijloc o arenă circulară, unde au loc spectacole de circ (1). ♦ Incintă neacoperită, în formă de amfiteatru, unde se celebrau jocurile publice la romani. 3. Depresiune circulară (cu aspect de amfiteatru) formată prin acțiunea de eroziune a unui ghețar, de obicei în regiunile muntoase înalte; căldare. Circ lunar = crater lunar. – Din fr. cirque, lat. circus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) cîrc, interj. – 1. Exprimă sunetele scoase de păsările din ogradă. – 2. Exprimă ideea a ceva minim: nimic, nici un pic. Formație expresivă; cf. cîr, și sl. kruknǫti „a piui.” Miklosich, Slaw. Elem., 42, pune în legătură rom. cu sl., dar rădăcina expresivă este probabil spontană, ca în cîr sau gr. ϰιρϰν-, sicil. karkariare (REW 4674), fr. courcailler. Der. cîrcîi (var. cîrcăi, gircăi, chi(o)rcăi, chi(o)rcăni, chercă(n)i; mr. cărcăies), vb. (a piui, a cîrîi), pe care Conev 54 îl derivă din bg. krŭkam (cf. Capidan, Meglonoromânii, 60 și Pascu, I, 66); cîrcîit, s. n. (piuit); cîrcni, vb. (a piui, a țipa; a bombăni; a protesta; a spune ceva, a deschide gura), care pare o formă redusă de la var. *cîrcăni, cf. chiorcăni, dar este contaminată de sl. krkniti, cu același sens (după Skok 72, din sb. krknuti); cîrcotă, s. f. (chițibuș; neînțelegere, ceartă); cîrcotaș, adj. (certăreț, scandalagiu); cîrcotos, adj. (certăreț); cîrcoti, vb. (a face scandal; a critica; a se agita, a se foi); cîrcoteală, s. f. (încurcătură, belea); cîrcoseală (var. cîrcoveală), s. f. (pretext).Sursa: Dicționarul etimologic român cîrc interj. (aceĭașĭ răd. cu cîrcîĭ și crîcnesc). A nu zice nicĭ cîrc, a nu crîcni, a tăcea molcom, a nu protesta. V. cîr, mîc, pîs.
Sursa: Dicționaru limbii românești